Pornind de la o pledoarie împotriva istoriei non-ştiinţifice, împotriva mitizării şi adaptărilor nefondate, autorul pătrunde în zonele mlăştinoase ale istoriei, păşind cu atenţie peste nisipurile mişcătoare..
Începând cu problema existenţei istorice a lui Iisus şi împletirea acesteia cu legenda Cristosului biblic, trecând mai apoi prin istoria Franţei şi teoriile legate de vinovăţia acesteia în perioada colonizării, cu avantajele şi dezavantajele ei, pentru a reveni în zona fierbinte a cărţii asupra Marelui Război şi a responsabilităţii diluate între marile puteri, autorul depune un efort considerabil pentru a-şi menţine obiectivitatea, iar personal consider că în bună măsură reuşeşte.
Am susţinut anterior că revine asupra Marelui Război, deoarece tema este una extrem de dezbătută, am putea spune chiar uzată, însă adesea bătătorită cu infantilism şi abnegaţie doctrinară. Spre exemplu, cea mai simplistă teorie este legată de supra-învinovăţirea Germaniei, pentru a pune capăt oricărei dezbateri. Pe cât de simplă pe atât de eronată. Dacă privim statisticile de la acea vreme, de după 1900, putem observa că în timp ce Germania avea un număr impresionant de evrei în funcţii de conducere, cercetătorii şi medicii din Franţa şi Anglia puneau la punct ceea ce s-a numit "Societatea de educaţie eugenică" înfiinţată 1908 la Londra şi "Societatea franceză de eugenie" în Franţa. Berlinul avea şi el abia în 1913 "Societatea de igienă rasială", însă în componenţa acesteia exista un număr impresionant de evrei (pentru mai multe detalii a se vedea eseul "Despre ură sub diverse forme").
Aceste aspecte fiind lămurite şi revenind la lucrarea lui Jean Sevilla, observăm că echilibrul şi claritatea jurnalistică spre care autorul are o deschidere aparte, reuşeşte să-l conducă pe aceste spre o prezentare echidistantă, atât cât este posibil pentru un istoric şi jurnalist originar totuşi din Franţa. El reuşeşte să semnalizeze riscurile şi derapajele, nu alunecă efectiv spre acestea, dar se lasă uneori furat de apartenţă. Afecţiunea absolut normală pentru Franţa şi poporul francez, poate fi resimţită în modul de selectare al citatelor, în modul în care legea de la 3 octombrie1940, cea prin care guvernul de la Vichy îi exclude pe evrei din funcţiile publice, şi cea de la 2 iunie 1941 prin care se ordonă recensământul lor, sunt prezentate cu oarece neutralitate. Acestea sunt recunoscute de autor ca fiind greşeli, explicit denunţate de acesta ca impardonabile, însă redundant scuzate faptic prin argumentul comparativ al ordinului de masacrare oferit de Berlin. Trebuie însă apreciat faptul că aceste detalii nu lipsesc. Pentru cititorul antrenat pe astfel de subiecte nu este însă dificil de observat calapodul pe care se construieşte argumentarea. Trebuie să luăm totuşi în calcul faptul că Franţa sau Anglia nu vor fi fost în stare să ofere lumii un Cioran care să le deschidă şi să le cureţe rănile morale, odată cu propria-i vinovăţie. Au trăit şi probabil că vor continua să o facă până la sfârşitul zilelor, în umbra "marelui vinovat". Orice recunoaştere este urmată de anestezicul clişeu al "crimelor germane". Însă atât istoria anterioare războaielor cât şi prezentul, ne arată că naţionalismul francez şi în special cel englez sunt mult mai predispuse la judecăţi rasiale decât clasicul vinovat. Recunoscându-şi vina, Germania a evitat după cel de-al Doilea Război Mondial orice conflict armat şi implicit orice judecată la vârf pe criterii rasiale sau naţionale, în timp ce veşnicii scuzabili continuă să se lăfăie aruncând "pisicile maorte" în spinarea minorităţilor şi a emigranţilor.
Trecând peste analiza celor două războaie cu maximul de obiectivitate posibil pentru un francez, aşa cum am susţinut şi anterior, autorul revine la ţinuta academică, mai puţin implicată, şi reuşeşte să treacă în revistă raportul dintre Vatican şi Hitler, să puncteze concis relaţia dintre creştini şi evrei, pentru a încheia lucrarea în tonul identităţii franceze şi a relaţiei dintre Franţa şi islamism.
La final pot spune fără îndoială că este o lucrare cu valenţe preponderent descriptive, uşor de înţeles pentru cei care au un minim de interes faţă de trecut şi o recomand cu drag spre lectură atât specialiştilor în domeniu, cât şi acelora care doresc să-şi mai adauge sau să-şi reîmprospăteze informaţiile din bagajul cultural.
Începând cu problema existenţei istorice a lui Iisus şi împletirea acesteia cu legenda Cristosului biblic, trecând mai apoi prin istoria Franţei şi teoriile legate de vinovăţia acesteia în perioada colonizării, cu avantajele şi dezavantajele ei, pentru a reveni în zona fierbinte a cărţii asupra Marelui Război şi a responsabilităţii diluate între marile puteri, autorul depune un efort considerabil pentru a-şi menţine obiectivitatea, iar personal consider că în bună măsură reuşeşte.
Am susţinut anterior că revine asupra Marelui Război, deoarece tema este una extrem de dezbătută, am putea spune chiar uzată, însă adesea bătătorită cu infantilism şi abnegaţie doctrinară. Spre exemplu, cea mai simplistă teorie este legată de supra-învinovăţirea Germaniei, pentru a pune capăt oricărei dezbateri. Pe cât de simplă pe atât de eronată. Dacă privim statisticile de la acea vreme, de după 1900, putem observa că în timp ce Germania avea un număr impresionant de evrei în funcţii de conducere, cercetătorii şi medicii din Franţa şi Anglia puneau la punct ceea ce s-a numit "Societatea de educaţie eugenică" înfiinţată 1908 la Londra şi "Societatea franceză de eugenie" în Franţa. Berlinul avea şi el abia în 1913 "Societatea de igienă rasială", însă în componenţa acesteia exista un număr impresionant de evrei (pentru mai multe detalii a se vedea eseul "Despre ură sub diverse forme").
Aceste aspecte fiind lămurite şi revenind la lucrarea lui Jean Sevilla, observăm că echilibrul şi claritatea jurnalistică spre care autorul are o deschidere aparte, reuşeşte să-l conducă pe aceste spre o prezentare echidistantă, atât cât este posibil pentru un istoric şi jurnalist originar totuşi din Franţa. El reuşeşte să semnalizeze riscurile şi derapajele, nu alunecă efectiv spre acestea, dar se lasă uneori furat de apartenţă. Afecţiunea absolut normală pentru Franţa şi poporul francez, poate fi resimţită în modul de selectare al citatelor, în modul în care legea de la 3 octombrie1940, cea prin care guvernul de la Vichy îi exclude pe evrei din funcţiile publice, şi cea de la 2 iunie 1941 prin care se ordonă recensământul lor, sunt prezentate cu oarece neutralitate. Acestea sunt recunoscute de autor ca fiind greşeli, explicit denunţate de acesta ca impardonabile, însă redundant scuzate faptic prin argumentul comparativ al ordinului de masacrare oferit de Berlin. Trebuie însă apreciat faptul că aceste detalii nu lipsesc. Pentru cititorul antrenat pe astfel de subiecte nu este însă dificil de observat calapodul pe care se construieşte argumentarea. Trebuie să luăm totuşi în calcul faptul că Franţa sau Anglia nu vor fi fost în stare să ofere lumii un Cioran care să le deschidă şi să le cureţe rănile morale, odată cu propria-i vinovăţie. Au trăit şi probabil că vor continua să o facă până la sfârşitul zilelor, în umbra "marelui vinovat". Orice recunoaştere este urmată de anestezicul clişeu al "crimelor germane". Însă atât istoria anterioare războaielor cât şi prezentul, ne arată că naţionalismul francez şi în special cel englez sunt mult mai predispuse la judecăţi rasiale decât clasicul vinovat. Recunoscându-şi vina, Germania a evitat după cel de-al Doilea Război Mondial orice conflict armat şi implicit orice judecată la vârf pe criterii rasiale sau naţionale, în timp ce veşnicii scuzabili continuă să se lăfăie aruncând "pisicile maorte" în spinarea minorităţilor şi a emigranţilor.
Trecând peste analiza celor două războaie cu maximul de obiectivitate posibil pentru un francez, aşa cum am susţinut şi anterior, autorul revine la ţinuta academică, mai puţin implicată, şi reuşeşte să treacă în revistă raportul dintre Vatican şi Hitler, să puncteze concis relaţia dintre creştini şi evrei, pentru a încheia lucrarea în tonul identităţii franceze şi a relaţiei dintre Franţa şi islamism.
La final pot spune fără îndoială că este o lucrare cu valenţe preponderent descriptive, uşor de înţeles pentru cei care au un minim de interes faţă de trecut şi o recomand cu drag spre lectură atât specialiştilor în domeniu, cât şi acelora care doresc să-şi mai adauge sau să-şi reîmprospăteze informaţiile din bagajul cultural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu