Translate

27 feb. 2014

Ferestrele zidite- Alexandru Vona (câteva informaţii despre autor şi o scurtă recenzie)



Câteva cuvinte despre Alexandru Vona
Numele său real este Albert Samuel, născut în Bucureşti la 3 Martie 1922.
A fost unul din cei mai importanţi scriitori moderni, opera fiindu-i neglijată din cauza regimului comunist din România. A fost cunoscut ca autor al unei singure cărţi.
A debutat la vârsta de 14 ani, în 1936, cu un volum de proză denumit "Versuri" şi publicat la editura "Cartea de Aur". Cu acest prilej a cunoscut importante personalităţi literare ale vremii, scriitori precum Demonstene Botez şi Minulescu.
În anul 1947 părăseşte România şi după o scurtă peregrinare prin Italia, se stabileşte în Franţa, la Paris. În prealabil, cu volumul de poezie "Vitralii", în manuscris, reuşise să obţină Premiul Fundațiilor Regale pentru scriitori tineri. Editura la care trebuia să apară volumul a dispărut odată cu preluarea puterii de către comunişti, iar manuscrisul dat spre păstrare lui Mircea Eliade nu a mai fost găsit şi se pare că a ars într-un incendiu.
Romanul "Ferestrele Zidite", cel pentru care autorul a devenit celebru, a fost scris în numai trei săptămâni la începutul lui 1947. La acea vreme, Alexandru Vona avea numai 25 de ani. Din cauza situaţiei politice din România, romanul a fost publicat pentru prima dată după aproape 46 de ani, în anul 1993 şi a obţinut pentru ea Premiul Uniunii Latine.
Tot ce a scris a scris în Limba Română, însă a fost tradus foarte repede în mai mult de cinci limbi de circulaţie internaţională.
Sper ca într-o zi acest scriitor să fie recuperat şi reintrodus în literatura noastră pentru a putea fi apreciat la adevărata sa valoare. 


Despre "Ferestrele zidite"
O carte ce cu greu mai poate fi procurată şi fără un motiv cunoscut lipseşte de multă vreme de pe rafturile librăriilor. Ultima dată a fost publicată la editura Est într-un tiraj restrâns şi mai poate fi găsită doar în biblioteci şi cu ceva noroc în anticariate.
Dincolo de aspectele "tehnice", lucrarea este considerată prea scurtă pentru a fi roman şi prea lungă pentru a fi considerată nuvelă. O capodoperă care excelează în simboluri şi detalii de un expresionism dus la cele mai înalte cote. Pregnanţa poetică a lui Alexandru Vona poate fi resimţită în fiecare paragraf. Monotonia este mai vie şi mai plină de intensitate decât în orice alt roman. Cu siguranţă o lucrare unică în Literatura Română, o lucrare neglijată în detrimentul unui amalgam de opere pueril-tradiţionaliste a unor autori de mâna a doua.
"Ferestrele zidite" împinge cititorul spre trăiri unice, oferind ca subiect o singură personalitate, Katy, în jurul căreia totul este fără nume. Restul personajelor sunt schiţate doar de propriile meserii, de existenţa lor utilă şi impersonală. Oraşul este copleşit de propria-i monotonie iar străzile, anonime şi ele, sunt acoperite de pragmatismul şi trăirile confuze ale visului lucid.

Recomand, dacă este posibil, ca romanul să fie citit pe nerăsuflate, într-o noapte de vară toridă. Pauzele pot tăia mult din senzaţiile transmise.
Lectură plăcută!

Notă:
Atât recenzia cât şi informaţiile despre autor au fost publicate de subsemnatul şi pe Goodreads.com (https://www.goodreads.com/book/show/4729875-ferestrele-zidite?from_search=true)

17 feb. 2014

Despre cum am simţit eu sistemul românesc de învăţământ

Faptul că în toate clasamentele pozitive ale Europei, România se află pe ultimul sau penultimul loc nu este o noutate. Este cert că suntem cea mai săracă ţară a Europei, la concurenţă cu Bulgaria, avem cel mai ridican nivel de corupţie, avem cel mai prost sistem de învăţământ, cei mai slabi profesori gimnaziali şi la testele internaţionale elevii români sunt clasaţi la matematică pe locul 45 şi la ştiinţă pe locul 49. Clasamentul a fost realizat în 2012 de OECD în urma testelor PISA pentru 65 de ţări şi măsoară ce ştiu copiii la 15 ani şi ce pot face în viaţă cu cele învăţate. Oricât ne-ar plăcea să credem în "performaţele" învăţământului românesc, trebuie să înţelegem că locurile fruntaşe, medaliile pentru diverse performanţe sau aprecierile pentru diverse descoperiri, nu sunt decât cazuri izolate. Cazuri în care o mână de oameni, profesori şi elevi (studenţi) s-au dedicat unei cauze în afara sistemului de învăţământ. Este strict meritul acestora, iar sistemul nostru NU "pregăteşte genii", ci este o loterie. O loterie în care dacă ai noroc de profesori dedicaţi, compatibili cu sistemul tău de învăţare eşti al naibi de norocos! Dacă nu, mai ai şansa de a fi autodidact. Iar dacă nici asta nu merge... Dumnezeu cu mila, iar dacă mila Lui nu e mare, înseamnă că Biseria Ortodoxă ne trage în ţeapă mai ceva decât trăgea Ţepeş boierii.

Cum văd sistemul din care tocmai am ieşit

Clasele primare şi şcoala generală- un amalgam de cunoştinţe, utile şi inutile, despre care părinţii şi societatea încearcă să-ţi formeze opinii. Şcoala este doar un curier. Profesorul vine, livrează marfa după orar şi apoi pleacă acasă liniştit în aştetarea salariului. Eventual, dacă e primăvară, o mai pune de o greva alături de sindicat, iar elevul scapă de câteva zile de şcoală, recuperabile doar teoretic, pentru că practic treaba şi-o fac doar doi sau trei dintre dascălii unei clase. Oricum, cam ce era în manuale considerau că e suficient, iar în atare condiţii, nu prea vedeam rolul unor materii. 
Religia, a căerei utilitate este atât de disputată astăzi, era la locul ei şi ne îndoctrina rând pe rând. Ora începea şi se termina cu rugăciunea, iar în timpul rămas venea preotul să ne vândă poveştile unor înţelepţi de acum două mii de ani pe post de magna carta. La mine au reuşit, au reusit să-mi provoace o greaţă de care nu am mai scăpat nici în ziua de astăzi. Orice întrebare concretă din partea noastră, a elevilor, se rezuma la o polologhie care ne făcea să ne dăm ghionturi pe sub bănci.
Cum am învăţat religia? Am avut noroc de tatăl meu, care nu călca în biserică decât la botezurile, cununiile şi înmormântările din famlie şi de bunicul meu, care, deşi putea fi considerat un om religios şi mă voia preot, nu se înghesuia la slujbe. Practic adevăratele ore de religie le-am învăţat în afara orelor. De la ei am înţeles că suta de metri pupat icoane nu fusese acceptată ca probă de olimpiadă nici măcar în rai, ia pupatul de moaşte nu este nici igienic şi nici nu mă ajută să scap de repercusiunile boacănelor făcute. Cum eram copil si nu credeam tot ce se spune, am testat. Am încercat de câteva ori să las învăţatul pe seama divinităţii, însă profesorului de matematică părea să nu-i pese, el nu studiase atât de intens religia, iar cum singurele materii de a căror note se interesa tata erau chimia, fizica şi matematica, nu am avut curajul să retestez de prea multe ori acest gen de experienţă. Deci am învăţat ce e relativitatea şi care e diferenţa între teoretic şi practic. Relativ era "ajutorul" divin. Teoretic, religia era o materie care te învăţa să fii bun şi să nu minţi. Practic, ea era total inutilă şi a fost prima materie pentru care am învăţat să mint. Îi spuneam preotului ce voia să audă pentru a-mi obţine zecele si apoi plecam liniştit acasă. Nu puteam să fac asta la fizică. Târziu şi din întâmplare am aflat că religia, pentru a avea sens, trebuie să fie în permanenţă precedată de termenul istorie. Însă aceasta este o alta poveste şi nu se învaţă la scoală. De ce? Petru că e riscant pentru BOR, pentru că există riscul ca unii copii să aleagă altă filosofie de viaţă.

Liceul a fost ca pentru mulţi un capitol interesant. Eram suficient de rebeli cât să refuzăm ce nu ne place şi suficient de inteligenţi cât să înţelegem ce trebuie să ne placă. Trebuiau să ne placa materiile de bacalaureat, materii pe care reformele din învăţământ ni le-au dezvăluit prin clasa a X-a sau a XI-a. Se schimbase sistemul, contau mediile din liceu şi trebuiau sa ne placă toate, inclusiv religia. Aici îndoctrinarea se făcea la alt nivel. Era îndoctrinare avansată, cu metodologie şi scop precis. Ne-am descurcat româneşte, am eschivat şi am obţinut aceleaşi rezultate ca în şcoala generală. Să te retragi de la religie, era un act riscant, deoarece prin întortocheatele căi ale Domnului, acest gen de acţiune putea să-ţi pericliteze nota la Franceză sau Română. Era ceva mult prea abstract, însă socializarea în cancelarie părea să funcţioneze mai bine decât pedagogia de la clasă. În cele din urmă, omul este o fiinţă socială şi nu o fiinţă pedagogică! 

Facultatea şi masteratul- Prima confruntare cu realitatea.
Anul I- cerinţe concrete, materii serioase, profesori de la care primeai răspunsuri dacă erai interesat de materie. Lucruri normale.
Anul II- ne-a lovit modernizarea. Examenele au devenit "obiective", adică teste grilă, a fost obiectiv şi faptul că la unele materii nu se puneau întrebări de verificare a cunoştinţelor, ci întrebări făcute să greşeşti. Zece curat se lua rar şi cu ceva milă. Ba mai mult, pentru ca bâlciul să devină perfect, standardele impuneau ca notele să urmeze celebra curbă a lui Gaus. Pentru cei care nu stiu, Curba lui Gaus este un grafic sub formă de clopot. Utilizarea acestui sistem de curbă în notare în Europa, a fost de a VERIFICA dificultatea unui test. La noi a fost aplicat româneşte. A fost "autohtonizat", cum spunea un bun profesor. La noi nu se modifica dificultatea testului, ci notele erau puse în aşa fel încât să iasă bine curba. În rest, materii utile, cunoştinţe fundamentale necesare.
Anii III şi IV- specializare. Am scăpat de testele grilă şi au începus să iasă la suprafaţă analfabeţii. Era o concureţă teribilă în numărul de greşeli gramaticale elementare. Peste asta, materiile erau împărţite în trei categorii:
1. Materii utile cu profesori competenţi (vreo patru sau cinci maxim)
2. Materii inutile cu profesori competenţi. În bună măsură toate cele care se terminau cu Internaţional. Erau materii adăugate doar pentru a exista, pe principiul mai bine să fie decât să nu fie. Cum nu era suficient, o materie denumită Contabilitate Internatională (în ultimul ei an de predare) le-a mai făcut şi zile fripte unora înainte de licenţă, doar aşa, că e materie şi fie că te ajută fie că nu, trebuie să o stii. În schimb se neglijau materii care ofereau cunoştinţe elementare pentru un economist.
3. Materii inutile cu profesori...mai puţin dedicaţi (erau puţine, însă erau)
Masterat- specializare la pătrat şi mai nimic de adăugat.

Teoretic nu mi-am propus să scriu despre doctorat, deoarece încă nu s-au sedimentat bine amintirile, însa am să o fac în linii mari şi cu un scop precis.
Doctoratul este un caz particular, el are avantajul de a avea o mare autonomie. Este drept, trebuie să te supui unor condiţii care se schimbă brusc şi după cum visează unii, însă în principiu este o etapă extrem de utilă. Examen de admitere, evaluare orală în comisie, ceva mai multă seriozitate la admitere. De criticat este uşor de criticat, luând câteva cazuri şi etichetând tot sistemul. Tocmai această autonomie a pemis unele cazuri aberante, precum cea a primului nostru ministru, însă asta ţine de om şi nu de sistem. Nu sistemul este cel care are datoria de a te obliga să nu furi, ci noi suntem cei care trebuie să avem conştiinţa şi educaţia de a nu fura. Sistemul poate cel mult să pedepsească, însă atunci când ai tu frâiele, este mai dificil. În alte situaţii, vă rog să mă credeţi că au fost luate măsuri imediate şi dure. Deci doctoratul nu e apă de ploaie, chiar dacă nu este de la A la Z cum este în străinătate. Cerinţele sunt mari, însă finanţarea este românească. Nu ca valoare, ci ca periodicitate.
Una peste alta, din tot învăţământul pot susţine că doctoratul este cel mai serios, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că sistemul strică sistemul. Ai libertatea să-ţi alegi cu precizie aria în care vrei să faci cercetare, ai libertatea să-ţi alegi omul alături de care vrei să lucrezi, ai libertatea de a te exprima dacă nu baţi câmpii. Acolo unde statul intervine zi de zi, reformează şi formează, nu face decât să strice. Statul prin intervenţiile sale în învăţământul Universitar nu a adus nimic bun în 20 de ani, în timp ce sistemul doctoral, unul uitat până nu demult, unul în care munca a doi sau trei oameni este doar desfăşurată sub un regulament, a adus cele mai mari contribuţii în materie de vizibilitate externă şi cu siguranţă şi-a format cel mai mic ecart posibil între el şi standardele internaţionale. Iar acesta din urmă a fost şi principalul factor pentru care l-am adus în discuţie. Doctoratul, aşa cum se desfăşoară el în prezent, arată că diversitatea umană are nevoie de diversitate în instituţii, iar asta înseamnă că universităţile au nevoie de independenţă, au nevoie să se adapteze singure, să-şi aleagă singure oamenii pentru care să răspundă, să-şi aleagă materiile aşa cum consideră şi să se adapteze la piaţă în modul şi în măsura în care doresc, iar falimentul să fie cel care spune cine a greşit. Statul poate cel mult să susţină instituţiile de învăţământ superior prin burse şi prin fonduri către domeniile cheie, însă aici discuţia fuge în alte direcţii şi am să ma opresc. 

14 feb. 2014

De ce nu mai alerg după muzee!

Am avut cu diverse persoane discuţii aprinse legate de artă şi valoarea artistică. Nici eu şi nici ei nu eram experţi în artă. Cu toţii eram economişti influenţaţi adesea de persuasiunea lui Bacchus, însă, parafrazând din Baudelaire, pot spune că euforici sau nu, poeţii rămân poeţi, iar ţăranii rămân ţărani. Noi eram doar economişti. Dincolo de spectrul doctrinar, dincolo de referirile la Marx şi stabilirea preţului în economia liberă, la faptul că el vedea în artă un rebut de ale cărui utilitate şi valoare se leagă doar clasa asupritoare, iar Marx a greşit în mai toate mecanismele pe care a încercat sa le pună pe picioare, noi ne plasam în două tabere: una care vedea muzeele, arta şi obiectivele turistice ca fiind o pierdere de vreme, iar alta, de a cărei parte mă aflam şi eu, considera că muzeele şi celelalte atracţii turistice te ajută să înţelegi mai bine oraşul, ţara sau spaţiul pe care mergi să-l vizitezi, să-l cunoşti. E drept, la acea vreme nu vizitasem mai mult de trei sau patru ţări, plus câteva zone din România, însă asta nu-mi scuză lipsa de intuiţie.
Între timp, sub diverse conjuncturi şi cu diferite stări de spirit, am reuşit să revăd anumite locuri, să revăd ţări şi oraşe în care fusesem şi să-mi mai adap mintea şi liniştea de prin alte culturi, iar treptat am început să înţeleg de ce a doua vizită a fost mereu mai bună decât prima. Nu am ajuns la concluzia lui Marx şi nici nu am găsit inutilitatea artistică, însă am găsit piesa, piesa care lipsea din logica noastră, a mea şi a prietenilor mei, la acea vreme (cu patru sau cinci ani în urmă).
La început mi-am dorit să văd, să ies din ţară şi să văd cât mai mult din ce există prin lume. Mai târziu am înţeles că nu-mi doream doar să văd, ci și să cunosc, să cunosc din ce în ce mai mult din diversitatea lumii. O alta problemă, o altă rezolvare.
În adolescenţă răsfoisem şi chiar citisem câteva cărţi de călătorii pe care tatăl meu le avea în bibliotecă. Cele mai multe erau ale lui Ioan Grigorescu, iar prima, cea de care am rămas ataşat, se numea Zig zag pe mapamond, publicată la ed. Tineretului prin anii ʼ60. Influenţa acestei cărţi a fost de cele mai multe ori sterilă, sau cel puţin aşa am crezut. Reuşeam să-mi amintesc efectiv de ea, doar în momentele în care vremea nu era prietenă cu turistul, însă peisajul reuşea să mă facă să mă simt, de la masa unei cafenele sau a unui bar, de pe malul Bosforului spre exemplu, mai turist ca niciodată. Aveam impresia că este pentru prima dată când pun piciorul într-o altă ţară, într-o altă civilizaţie, aveam pentru prima dată impresia că înţeleg de ce îndrăgesc călătoriile. Abia atunci am înţeles că asta nu e o chestiune de bifat oraşe, de bifat străzi şi monumente, de fugit de la un muzeu la altul după nu știu ce cărţulii turistice. Nu spun că acela nu e bun, însă spun că nu este pentru mine, cel puţin nu la prima vizită. Această „primă vizită” era o posibilă piesă lipsă în dialogul nostru. Posibilă, deoarece piesa poate fi interpretată ca primă cunoaştere. Trebuie să ai habar despre ce vizitezi în acel muzeu, trebuie să te intereseze, să-ţi doreşti să ştii ce vrea să-ţi spună sau să te înveţe acel muzeu, trebuie să ai de ce să legi informaţiile prezentate, altfel... totul e o goană după nimic şi nimic nu se poate reţine.
Pentru a mă convinge că nu greşesc, am adus de mai multe ori subiectul în discuţie cu diverşi interlocutori, de pe la noi sau de aiurea, şi mi-am dat seama că am în bună măsură dreptate acum şi că greşeam atunci. Nimeni nu ştia să-mi spună mai nimic despre ce văzuse. Ştiau doar ca e important, văzuseră ceva important, însă nu reuşiseră să schimbe o vorbă cu un om al locului, nu reuşiseră să se destindă, să cunoască locul de astăzi, să stabilească o relaţie de minimă amiciţie cu cineva, nu reuşiseră să fie ei în altă parte. Mai simplu spus, nu reuşiseră să fie oameni printre oameni, ci doar căutători robotici de nou prin rămăşiţe istorice.
Nu trebuie să se înţeleagă din cele prezentate că nu mai vizitez muzee sau că merg din oraş în oraş pentru a vizita baruri, cafenele şi restaurante, deşi poate nici asta nu ar fi lipsit total de importanţă, însă mereu, dacă-mi amintesc de călătorii frumoase, consider că nu trebuie să-mi amintesc de monumente, despre ele pot citi oricând din orice colţ al lumii, ci trebuie să-mi amintesc de mine, de starea mea, de oamenii alături de care am călătorit şi de oamenii pentru care am călătorit, pentru că dincolo de orice civilizaţie sau sistem de dezvoltare am stat noi oamenii şi doar noi putem oferi piesa lipsă, liantul, pentru a înţelege cu adevărat ce vor să ne transmită muzeele. Dacă nu avem timp pentru asta, nu avem timp pentru nimic. 

12 feb. 2014

Feminismul -de la necesitate la prostie-

Scurt eseu despre curentul feminist şi convertirea sa în instrument politic

Originea marxistă a curentului
Orice mişcare marxistă şi neomarxistă se bazează pe depistarea unor carenţe în societate. Mai simplu spus, o mişcare marxistă sau neomarxistă speculează erorile sistemului prezent la ora respectivă în societate şi promite că le va rezolva. 
Construit pe fundamente dialectictice şi venind cu argumente prolixe, marxismul a avut impact în societate doar prin natura concluziilor, omul simplu nefiind în stare să urmărească nici corectitudinea construcţiei logice, nici forţa argumentării sau soluţiile propuse şi nici onestitatea celor promise. Lucrurile sunt relativ simple; omului îi place să viseze, iar această doctrină a vândut pentru mulţi cele mai frumoase vise! Cred că poate fi cu uşurinţă asemuit unei boli autoimune. Marxismul a atacat din interior, prin idealuri, prin vise, adică tocmai prin ceea ce ar trebui în mod normal să fie liber. Aşa se comportă curentele de origine marxistă, incluzând aici feminismul, ecologismul şi toate celelalte "isme" posibile [1].

Coagularea feminismului
Originea termenului de "feminism"nu putea fi decât una franţuzească. Termenul a fost utilizat pentru prima dată în anul 1837 de către Charles Fourier, un filozof ajuns cunoscut efectiv pentru balivernele utopice pe care le-a înşiruit. Nu era un caz izolat. Toţi cei care au făcut astfel de "exerciţii intelectuale" au ajuns cunoscuţi, alături de contele de Saint-Simon, sub denumirea de "socialişti utopici" [2]. 
Feminismul, asemeni oricărui curent neomarxist, a reuşit să-şi cucerească adepţii prin idealurile măreţe pe care le propunea. Intelectualii pasionaţi şi mai puţin raţionali au căzut cu uşurinţă în capcană. Femeile aveau o scuză, erau cu adevărat tratate de bărbaţi de pe poziţie de superioritate şi li se îngrădiseră sute de ani o serie de libertăţi. Voiau să aibă un cuvânt de spus şi nu puteau să-l obţină decât prin implicarea politicului, iar implicarea politicului nu o poţi obţine decât dacă ai un cuvânt de spus, deci dacă ai drept de vot. În mod normal, prima presiune a fost pusă pe obţinerea dreptului de vot al femeilor.
Dacă mişcarea începuse să fie auzită undeva după 1890, obţinerea dreptului de vot, adică primul si cel mai important pas spre "a conta", a fost statuat la 1918 în Anglia, 1920 în SUA şi prin constituţia de la 1938 în România (în cazul României, Carol al II-lea a anulat prevederea constituţiei, însă aceasta este altă discuţie). 
Din punct de vedere instituţional, feminismul nu mai trebuia de la acea dată să fie decât un intermediar între femei şi clasa politică. Acesta este şi motivul pentru care tot ce se poate spune bun despre mişcarea feministă se încheie odată cu perioada interbelică. Din acest punct urmează doar ideologii derivate şi scopuri second hand.

Rezistenţa la schimbare şi pervertirea scopului
Instituţiile şi organizaţiile refuză să se desfiinţeze după ce şi-au atins scopul. Nimic nou. Cele mai multe dintre ele optează pentru simandicoasa "reorientare instituţională". O sintagmă inventată pentru a acoperi rebuturile şi pentru a le scuza existenţa. Ele complică, birocratizează şi pun presiuni inutile asupra societăţilor. Este în fapt o ultimă încercare a unor vestigii de a se mai "afla în treabă". Aici se încadrează şi organizaţiile feministe care acţionează în Europa după război.
Odată ce au obţinut dreptul la vot, femeile reuşeau în mod natural să-şi obţină libertăţile. Exista o rezistenţă la schimbare din partea societăţii, formată în proporţii destul de mari din bărbaţi, însă aceasta s-ar fi estompat treptat, mai lent, însă fără a forma repulsii. Organizaţiile feministe nu s-au mulţumit cu asta, ele au început să forţeze această integrare şi să transforme libertatea (o stare naturală) în drept şi chiar în obligaţie (o impunere socială). Au transformat libertatea femeii de a executa funcţii publice în dreptul de a fi în funcţii publice. Aparent este acelaşi lucru, însă diferenţa este uriaşă: LIBERTATEA oferea femeilor posibilitatea sau opţiunea de a candida şi de a obţine pe merit functii în instituţiile publice şi nu numai, în timp ce DREPTUL supune, obligă societatea ca indiferent de pregătire, să includă în anumite funcţii un procent de femei. Cu "dreptul" acesta s-a ajuns de data aceasta la o sintagmă pretenţioasă, utilizată tot pentru a îngropa prostia la nivel înalt, şi anume- discriminarea pozitivă. Adică obligaţia societăţii de a accepta, indiferent de pregătire şi competenţe, o anumită categorie. Mai în glumă, mai în serios, putem spune că marxiştii clasici denumeau asta reeducare socială. Adică nu ştiţi voi în societate ce aveţi nevoie, venim noi să vă arătăm care sunt adevăratele voastre nevoi, pentru că noi suntem perfect raţionali şi deştepţi iar voi iraţionali şi proşti. 
Feminismul, aşa cum îi şade bine, a fost şi este ceva mai edulcolat decât tatăl său anterior menţionat. Nu a pus efectiv mâna pe arme, însă nici nu şi-a văzut de treabă. Feministele din organizaţii s-au erijat imediat în purtătoare de cuvânt ale tuturor femeilor, pentru că ele de capul lor nu ştiu ce vor, şi au  început să elaboreze obiective şi scopuri ale femeilor pentru următorii 50 de ani (e bine de ştiut că toate au acelaşi scop)Apoi şi-au imaginat o rezistenţă socială fantastică şi au început să tragă după ele, când la vale, când la deal plugul cu "discrimnarea pozitivă". 

Concluzii
Feminismul a avut un rol extrem de important în epoca sa. Nimic mai mult! Nu putem să-i contestăm contribuţia la obţinerea dreptului de vot al femeilor, însă asta nu ne obligă acum să-i acordăm aceeşi importanţă şi să-l luăm în serios. Astăzi feminismul în Europa este precum organele vestigiale la om. O ideologie care mai mult strică decât repară. O ideologie care are impresia că femeia trebuie să fie bărbat iar bărbatul femeie. Din prostie şi ignoranţă, sub umbrela protectoare a "egalităţii şi echităţii", unele utopii au ajuns să-şi găsească loc în sânul societăţilor.
Despre feminism nu ar mai fi trebuit în mod normal să se vorbească astăzi decât în  Africa, India şi prin unele ţări din orient, însă nu în Europa. Aici el nu face decât să se afle în treabă, să vocifereze când un "golan" trimite o "duduie" să-si caute de treaba prin bucătărie, să mai puna gaz pe foc la câte o întrunire oficială alături de ecologişti, adică progresişti + conservatori, însă nu contează asta, ei oricum nu stiu filozofia din spatele mişcării şi să se mai dezbrace prin câte o biserică pentru a-i da de lucru lui Putin. 
Cam acesta este feminismul în cele mai seci linii şi cu asta ne legăm la cap când vrem cu orice preţ să-l aducem în discuţie. Să ne gândim cum ar fi ca medicii stomatologi să mai facă din când în când câte un congres pentru a discuta doar despre măseaua de minte?! 

În loc de rămas bun, vă recomand 5 termeni şi sfaturi de "bun gust" (vă pot ajuta în carieră, în special în corporaţii):
1. Feminism- nu contează dacă ştiţi sau nu ce este, nu contează dacă cel căruia îi vorbiţi ştie despre ce vorbiţi, nu contează dacă amestecaţi ecofeminismul cu natural-feminismul, liberal feminismul cu feminismul conservator şi cu radical feminismul, în esenţă nu contează dacă aveţi în cap un borş din toate acestea, pentru că ele oricum sunt o supă. Important este să utilizaţi cuvântul feminism cât mai des.
2. Egalitate- de drepturi, şanse, libertăţi nu contează, oricum lumea le încurcă iar daca le încurcaţi si dumneavoastră nu se cunoaşte. Important e să utilizaţi cuvântul şi să abordaţi subiecte legate de egalitate. 
3. Echitate - socială sau doar în faţa justiţiei, materială este prea puţin important. Termenul este unul la modă mai ales în Europa. Într-o firmă, pronunţat de câteva ori la momentul potrivit vă poate propulsa în vârful echipei de management. Este un termen uşor elevat, vă oferă un aer aproape intelectual şi vă arată deschiderea spre nou, spre evoluţie.
4. Ecologism- nu contează dacă ştiţi cum se ţine lopata, nu contează dacă nu stiţi ce este ăla un puiet sau dacă maşina dumneavoastră consumă 15L de carburant la suta de Km, oricum nu vă controlează nimeni. Important este să susţineţi că vă pasă de generaţia următoare. Psihologic veţi induce angajatorului senzaţia că vă pasă de efectul acţiunilor dumneavoastră pe termen lung, adică nu o să va atingeţi obiectivele în corporaţie precum cei de la Lehman Brothers.
5. (Multi)(Inter) Transculturalitate- deşi sunt trei termeni diferiti, nimănui nu-i pasă. Asemeni (inter)(multi) transdisciplinarităţii, aceştia trebuie să reprezinte esenţa discursurilor care implica echipe. Nu contează nici aici dacă îi amestecaţi sau dacă echipa dumneavoastră are cinci membri si toţi sunt din aceeaşi cultură, nu interesează pe nimeni. Utilizaţi cu încredere oricare din termeni în orice situaţie în care vorbiţi despre echipe şi colaborări. 

Note
[1] Leszek KołakowskiPrincipalele curente ale marxismului- Vol. I (2009) Vol.II (2010) şi Vol. III (2010)- Editura Curtea Veche
[2] Robert L. Heilbroner- Filozofii lcrurilor pământeşti- Editura Humanitas ed. a II-a 2005

20 ian. 2014

"(In)Corectitudinea istorică" (RECENZIE)

Construită în spiritul istoriei ştiinţifice, această lucrarea a lui Jean Sevilla vine să completeze şi să echilibreze discursul din "Corectitudinea istorică". Fără îndoială, pentru istoricul şi jurnalistul francez, autorul celebrului volum "Terorismul Intelectual", istoria nu conţine subiecte intangibile şi nu trebuie să conţină nici interpretări ex post factum, menite să simplifice şi să adapteze conjuncturile trecutului la normele de comportament prezente.
Pornind de la o pledoarie împotriva istoriei non-ştiinţifice, împotriva mitizării şi adaptărilor nefondate, autorul pătrunde în zonele mlăştinoase ale istoriei, păşind cu atenţie peste nisipurile mişcătoare..
Începând cu problema existenţei istorice a lui Iisus şi împletirea acesteia cu legenda Cristosului biblic, trecând mai apoi prin istoria Franţei şi teoriile legate de vinovăţia acesteia în perioada colonizării, cu avantajele şi dezavantajele ei, pentru a reveni în zona fierbinte a cărţii asupra Marelui Război şi a responsabilităţii diluate între marile puteri, autorul depune un efort considerabil pentru a-şi menţine obiectivitatea, iar personal consider că în bună măsură reuşeşte.
Am susţinut anterior că revine asupra Marelui Război, deoarece tema este una extrem de dezbătută, am putea spune chiar uzată, însă adesea bătătorită cu infantilism şi abnegaţie doctrinară. Spre exemplu, cea mai simplistă teorie este legată de supra-învinovăţirea Germaniei, pentru a pune capăt oricărei dezbateri. Pe cât de simplă pe atât de eronată. Dacă privim statisticile de la acea vreme, de după 1900, putem observa că în timp ce Germania avea un număr impresionant de evrei în funcţii de conducere, cercetătorii şi medicii din Franţa şi Anglia puneau la punct ceea ce s-a numit "Societatea de educaţie eugenică" înfiinţată 1908 la Londra şi "Societatea franceză de eugenie" în Franţa. Berlinul avea şi el abia în 1913 "Societatea de igienă rasială", însă în componenţa acesteia exista un număr impresionant de evrei (pentru mai multe detalii a se vedea eseul "Despre ură sub diverse forme").
Aceste aspecte fiind lămurite şi revenind la lucrarea lui Jean Sevilla, observăm că echilibrul şi claritatea jurnalistică spre care autorul are o deschidere aparte, reuşeşte să-l conducă pe aceste spre o prezentare echidistantă, atât cât este posibil pentru un istoric şi jurnalist originar totuşi din Franţa. El reuşeşte să semnalizeze riscurile şi derapajele, nu alunecă efectiv spre acestea, dar se lasă uneori furat de apartenţă. Afecţiunea absolut normală pentru Franţa şi poporul francez, poate fi resimţită în modul de selectare al citatelor, în modul în care legea de la 3 octombrie1940, cea prin care guvernul de la Vichy îi exclude pe evrei din funcţiile publice, şi cea de la 2 iunie 1941 prin care se ordonă recensământul lor, sunt prezentate cu oarece neutralitate. Acestea sunt recunoscute de autor ca fiind greşeli, explicit denunţate de acesta ca impardonabile, însă redundant scuzate faptic prin argumentul comparativ al ordinului de masacrare oferit de Berlin. Trebuie însă apreciat faptul că aceste detalii nu lipsesc. Pentru cititorul antrenat pe astfel de subiecte nu este însă dificil de observat calapodul pe care se construieşte argumentarea. Trebuie să luăm totuşi în calcul faptul că Franţa sau Anglia nu vor fi fost în stare să ofere lumii un Cioran care să le deschidă şi să le cureţe rănile morale, odată cu propria-i vinovăţie. Au trăit şi probabil că vor continua să o facă până la sfârşitul zilelor, în umbra "marelui vinovat". Orice recunoaştere este urmată de anestezicul clişeu al "crimelor germane". Însă atât istoria anterioare războaielor cât şi prezentul, ne arată că naţionalismul francez şi în special cel englez sunt mult mai predispuse la judecăţi rasiale decât clasicul vinovat. Recunoscându-şi vina, Germania a evitat după cel de-al Doilea Război Mondial orice conflict armat şi implicit orice judecată la vârf pe criterii rasiale sau naţionale, în timp ce veşnicii scuzabili continuă să se lăfăie aruncând "pisicile maorte" în spinarea minorităţilor şi a emigranţilor.
Trecând peste analiza celor două războaie cu maximul de obiectivitate posibil pentru un francez, aşa cum am susţinut şi anterior, autorul revine la ţinuta academică, mai puţin implicată, şi reuşeşte să treacă în revistă raportul dintre Vatican şi Hitler, să puncteze concis relaţia dintre creştini şi evrei, pentru a încheia lucrarea în tonul identităţii franceze şi a relaţiei dintre Franţa şi islamism.
La final pot spune fără îndoială că este o lucrare cu valenţe preponderent descriptive, uşor de înţeles pentru cei care au un minim de interes faţă de trecut şi o recomand cu drag spre lectură atât specialiştilor în domeniu, cât şi acelora care doresc să-şi mai adauge sau să-şi reîmprospăteze informaţiile din bagajul cultural.

19 ian. 2014

"Gog" (RECENZIE)

Spre ruşinea mea am aflat destul de recent despre lucrările lui Giovanni Papini (1881-1956). Numele său trecuse aproape neobservat prin memoria mea, încă de când l-am citit pe Eliade. Probabil că la acea vreme, fascinaţia acestuia pentru influentul intelectual italian nu-mi era suficientă pentru a mă determina să mă dedic unor lucrări de beletristică. Am pierdut mult din această cauză. Am pierdut multă eleganţă şi fineţe în favoarea unei judecăţi filosofice încâlcite. Dacă reţin bine, primii autori care nu mi-au dat impresia că beletristica este o pierdere de vreme au fost ruşii Boris Pasternak (1890-1960), legătura între mine şi "Doctor Jivago" fiind intermediată de opera lirică a autorului, şi Nicolai Vasilievici Gogol (1809-1852) cu "Suflete moarte", precedaţi de francezul Albert Camus (1913-1960) cu "Străinul". Până atunci, din ce citisem conta doar filosofia. Restul erau obligaţii şcolăreşti, maculatură...multă maculatură! 
Cu toate acestea, în ultimii zece ani am început să recuperez la capitolul "eleganţă stilistică" şi "fineţe", am început să observ că beletristica este capabilă să destăinuie mult mai mult decât ar fi crezut un adolescent arogant. Drept urmare, în goana după cele pierdute am început să aloc timp unor lecturi considerate fundamentale, selectând însă cu extrem de mare atenţie atât autorii, cât şi subiectele tratate. Despre Giovani Papini nu pot spune însă acelaşi lucru. Pentru mine, suna la fel precum un Alexandru Vona (1922-2004). Ştiu, din punct de vedere literar nu exită legături considerabile între aceştia. Poate că singura legătură între ei se realizase în capul meu. De ce? Pentru că de ambii fusese fascinat Mircea Eliade şi pentru că pe ambii i-am citit extrem de târziu în raport cu valoarea pe care o reprezintă. Poate că ar mai fi ceva, ambii scriu apăsător, aproape claustrofobic.
Giovanni Papini, pentru că despre el vreau să vă scriu aici, mi-a fost readus în minte la o discuţie banală, pur întâmplătoare, cu o persoană care părea a fi fascinată de el. Drept urmare, cum pasiunea naşte pasiune, nu am putut decât să merg în librărie şi să fac cunoştinţă cu "Un om sfârşit" şi cu "Gog", ambele lucrări aparţinând aceluiaşi autor florentin. 
În fapt, "Gog" este personajul lui Papini, un personaj inerpus ca pretext pentru expunerea unor povestiri fascinante, cu o deosebită profunzime, cu scopul de a deschide dialoguri imaginare cu personaje dintre cele mai diverse, de la filosofi şi mari gânditori religioşi, la celebri oameni de afaceri, diverşi vizionari şi până la personaje obscure care au de relatat întâmplări ce tind să abată cititorul de la firescul cotidian şi să-l forţeze să cugete dincolo de normele sociale, pendulând între raţional, utopic şi ridicol.
Fie întâlnite în mod direct, fie doar invocate sau prin prezentarea teoretică a filosofiei lor de viaţă, se vor perinda prin faţa cititorului pasionat personaje precum Henry Ford, Thomas Malthus, Mahatma Gandhi, Tolstoi, Ruskin, Thoreau, solitarul înţelept din Concord,  siniştrii Anne Radclife, Ernst Hoffmann sau Allan Poe şi multe alte personalităţi, îndrăgite sau nu, peste a căror nume praful nu se va aşterne niciodată.

Pentru a stârni curiozitatea acelora care mai au un strop de iubire pentru frumos şi pentru lectură, am ales ca în continuare să prezint câteva fragmente din "Gog", citate, fără legătura între ele, grăitoare însă prin mesaj şi imagine. Am să vă las deci  în compania unor paragrafe rupte răzleţ din povestirile lui Papini.

O vizită lui Ford
"-Dumneata ştii, îmi spuse, că aici nu e vorba deloc de a dezvolta o industrie, ci de a încerca o nouă experienţă intelectuală şi politică. Nimeni n-a înţeles bine principiile msitice ale activităţii mele. Şi totuşi nimic n-ar putea fi mai simplu; ele se reduc la Patru Minusuri şi Patru Plusuri şi la raporturile dintre ele. Cele Patru Minusuri sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea timpului pentru fabricarea fiecărei unităţi vandabile; micşorarea numărului de tipuri de obiecte fabricate; şi, în sfârşit,scăderea progresivă a preţurilor de vânzare.
Cele Patru Plusuri, în legătură strânsă cu cele Patru Minusuri, sunt: creşterea numărului maşinilor şi aparatelor, pentru a reduce mâna de lucru; creşterea indefinită a producţiei zilnice şi anuale; creşterea perfecţiunii mecanice a produselor fabricate; mărirea salariilor.
Unei minţi superficile şi învechite i s-ar putea părea că aceste opt scopuri se contrazic..." de ce nu se întâmplă asta, puteţi afla din dilaogul dintre Gog şi Ford.

O vizită lui Ghandi
"Vrei să ştii ... de ce dorim să-i alungăm pe englezi din India?..."
"...Voi ne-aţi schimbat sufletul şi noi nu mai putem suporta prezenţa voastră! Îţi aminteşti de Ucenicul vrăjitor al lui Goethe? Englezii au deşteptat în noi demonul politicii care dormea în adâncul spiritului nostru de asceţi dezinteresaţi şi acum nu mai ştiu cum să-l adoarmă din nou. Cu atât mai rău pentru ei!"

Măştile
"...cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corplui, până şi mâinile (cu mănuşi), şi lasă goală partea cea mai importantă, faţa? Dacă ne ascundem toate membrele din pudoare sau ruşine, de ce nu ne-am ascunde faţa, care e, de obicei, partea cea mai puţin frumoasă şi mai puţin desăvârşită?" 

Canibalul pocăit
"Oamenii care vorbesc mereu de tablouri, de baluri, de binefaceri sau de probleme industriale mi-au devenit nesuferiti. Un om care a devorat, în patruzeci de ani de canibalism, cel puţin trei sute de semeni ar trebui să închege o conversaţie infinit mai "apetisantă" decât un clergyman (cleric), un boss sau un estet. Dar a fost o dezamăgire.
Pentru mine, care în general îi detest pe oameni, chiar şi înfăţişarea unui canibal e reconfortantă. Uitându-mă la Nsumbu, mă gândesc cu o sadică satisfacţie că acea burtă încreţită de bătrân a fost mormântul unei falange de oameni, egală în număr cu a eroilor de la Termopile. Dacă fiecare dintre noi, în cursul vieţii sale, ar consuma un număr egal de semeni, teoriile lui Malthus ar fi combătute din punct de vedere ecunomic şi practic. Trei sute de oameni reprezintă, orcum mai bine de două sute de chintale de carne sănătoasă şi gustoasă."

Ideile lui Benrubi (probabil că după citatele din această povestire se va înţelege şi de ce Papini a fost lăsat pentru multă vreme să zacă în spatele maculaturii livrate în şcoală şi mai ales în şcoala noastră. Din această cauză am ales ca această povestire să o redau aici într-o pondere considerabilă.)

"Ca să nu fie exterminaţi, au fost siliţi să inventeze mijloace de apărare şi au găsit două: banul şi inteligenţa...Evreul, devenit capitalist în legitimă apărare, s-a pomenit, din cauza decăderii morale şi mistice a Europei, unul din stăpânii pământului, însă împotriva voinţei şi a geniului său, Mai întâi l-au silit să fie bogat; apoi au proclamat că bogăţia contează mai mult decât orice, aşa încât, prin voinţa duşmanilor săi, săracul din Biblie şi prizonierul ghetourilor a devenit stăpânul săracilor şi al bogaţilor."

"...De fapt, daca observaţi bine, inteligenţa evreiască n-a făcut altceva, de un secol încoace, decât să sape din temelie şi să murdărească credinţele voastre cele mai scumpe, coloanele care susţineau edificiul gândirii voastre. Din momentul în care evreii au avut libertatea de a scrie, tot eşafodul vostru spiritual ameninţă să cadă."

"Oamenii au crezut întotdeauna că politica, morala, religia şi arta sunt manifestări superioare ale spiritului, care n-au nimic de-a face cu punga şi cu pântecele: iată că apare un ovrei din Trier, Marx, şi demonstrează că toate aceste lucruri foarte ideale se amestecă în gunoiul economiei vulgare..."

"Din vremea "curţilor dragostei" (reuniuni literare medievale, la care participau în general bărbaţi şi femei nobile şi la care se discutau aspecte ale iubirii curteneşti) şi a Dulcelui Stil Nou (mişcare literară italiană din secolul XIII al cărei promotor este Dante Aligheri) suntem obişnuiţi să considerăm femeia ca pe un ideal, ca pe un buchet de perfecţiuni: iată ca intervine un evreu din Viena, Weininger, şi demonstrează ştiinţific şi dialectic că femeia e o fiinţă mârşavă, un abis de murdărie şi de josnicie."

"Religiile sunt considerate aproape de toţi oamenii ca fiind rezultatul unei admirabile colaborări între Dumnezeu şi facultatea cea mai remarcabilă a omului: iată că un evreu din Saint-Germain-en-Laye, Salomon Reinach, îşi bate capul să demonstreze că religiile nu sunt altceva decât o rămăşiţă a vechilor tabuuri sălbatice, sisteme de prohibiţie, cu suprastructuri ideologice variabile.
Ne închipuim că trăim liniştiţi, într-un univers solid, având ca bază Timpul şi Spaţiul, considerate distincte şi absolute: iată că apare un evreu din Ulm, Einstein, şi stabileşte că timpul şi spaţiul absolut nu există, cătotul e bazat pe o veşnică relativitate, şi edificiul vechii fizici, mândria ştiinţei moderne, este distrus."
"- Nu luaţi întocmai paradoxurile pe care le-am debitat în seara asta. Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească mult, iar când îşi iau avânt, vorbesc, vorbesc... şi sfârşesc întotdeauna prin a jigni pe cineva. Dacă v-am ofensat cu ceva, vă rog să mă iertaţi."

Împotriva cerului
"...ceea ce urăsc mai cu putere este cerul superior, firmamentul. Suport încă, pentru utilitatea sa, soarele, această brută cu faţă de foc ciupită de vărsat, dar noaptea, stelele! Infinitul nu mă înspăimântă, ci mă dezgustă şi mă descurajează. Pentru a mă face să simt umilinţa micimii mele, era de ajuns pământul. Sfidarea cerului înstelat e nemăsurată, arogantă, ruşinoasă...Cometele care îşi târăsc coada în infinit, fără un scop raţional, nu-mi spun nimic ca să mă consoleze. Nebuloasele, aceste grămezi întunecate de praf cosmic, mă exasperează, ca toate lucrurile informe şi neisprăvite. Cât despre planete şi sateliţi, aceşti linguşitori stinşi care se învârtesc în horă ca să capete de pomană puţină lumină, îmi fac silă şi ruşine.
Nu îi înţeleg pe astronomi. Cum se face că nici unul din ei nu înnebuneşte şi nu se sinucide?"
"Pentru mine, care nu sunt, din fericire sau din nenorocie, nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile."

Distracţii
"Am încercat opiul: mă face idiot. Toate alcoolurile: mă transformă într-un nebun respingător. Cocaina: abrutizează şi scurtează viaţa. Haşişul şi eterul sunt bune pentru micii decadenţi întârziaţi. Dansul e o dobitocie care te face să transpiri. Jocul, după ce am pierdut două sau trei milioane, mă dezgustă: e emoţie prea comună şi prea costisitoare. În music-halluri nu se văd decât obişnuitele grupuri de girls, toate boite, toate dezbrăcate, toate odioase, toate la fel. Cinematograful e o ruşine rezervată claselor populare."

O vizită lui Lenin
"...aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a-mi realiza adevăratul scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusă e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu există burghezie."

Nimic nu-i al meu
"Sunt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventato eu; şi cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecăţile lor... eul rămâne o formă goală, un cuvânt fără conţinut real.
Aparţin unei clase, unui popor, unei rase şi nu reuşesc niciodată se evadez, orice aş face, din limitele pe care eu mi le-am trasat. Orice idee nu-i decât un ecou, orice gest- un plagiat. Pot să îndepărtez prezenţa oamenilor, dar o mare parte din ei continuă să trăiască, invizibili, înăuntrul meu cănd rămân singur... Cunosc ce am primit, dar nu ştiu ce am dat."

Iar cum nici eu nu ştiu şi nu voi şti vreodată ce am dat, pot trăi doar cu speranţa că ofer un impuls pentru o lectură de pe urma căreia nu se poate pierde nimic. Cronofagia lecturii este doar o scuză pentru lenea intelectuală!