Translate

26 iul. 2012

"Povestea târfelor mele triste" Gabriel Garcia Marquez (recenzie)


"M-am trezit în revărsatul zilei, fără să-mi amintesc unde mă aflu. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuita ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţeam sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste făra dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui ca suntem buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea incredibilă de a contempla trupul unei femei adormite, făra îmboldirea dorinţei sau pudorii." Cu acest text ne întâmpină lucrarea în librării, pe coperta a patra a cărţii. O carte prea scurtă pentru a fi denumita roman şi prea lunga pentru a o numi povestire, însă, cu unele caracteristici apropiate de nuvelă. O carte ce mai are proprietatea, prin titlul său, de a-i respinge pe neaveniţii de lectură, şi de a-şi apropria în liniile sale, pe omul ce cunoaşte scriitura lui Marquez.
Nuvela Povestea târfelor mele triste ne trimite atent spre trăirea unui personaj, cu o experienţă de viaţă, de nu mai puţin de nouăzeci de ani. O considerabilă vârstă pentru a putea emite pretenţii la un absolut al cunoşterii, cunoaştere de experienţe tangibile şi intangibile, dar cu un caracter facil cognoscibil. Ceea ce desăvârşeşte însă această scriere nu este incomprehensibilitatea cunoaşterii, ci derizoriul iubirii raportat la necuviinţă şi intensitatea trăirii emotive raportată la pudoare.
Reperul la vulgaritate este într-o continuă aşteptare, fără însă a fi atins. Acesta este chiar secretul intensităţii trăirii, trasat în cele mai pretenţioase linii de Gabriel Garcia Marquez. O intensitate oferită din însăşi viciul lipsei sale. O dragoste oferită târziu, ca printr-o tragere la sorţi, a cărei bilet de participare se află în refuzul de a iubi la timpul potrivit. O necuviinţă a vieţii ce din exterior pare să ironizeze individul. Pare să-i ofere pe tavă un fruct a cărui atingere îi este nepermisă din propria-i cuviinţă. O interdicţie ce paradoxal nu generează nici milă, nici ură. Ea dă naştere unui uragan sufletesc ce luminează tabloul predominant nocturn al cărţii. Ea este cea care are menirea de a declanşa pulsaţia sufletească necesară, îndriduită de a ne lăsa la finalul cărţii alături de un optimism sever!