Translate

15 mar. 2010

Omul din ceas (sau) Ceas de om

Începem să alergăm descreieraţi prin viaţă, după o hermeneutică a înţelepciunii. Alergăm în mod firesc într-un cerc. Alergăm în mod normal din ce în ce mai încet. Ne metamorfozăm firesc, prin gândire, din secundare în minutare şi din minutare în fiinţe mici şi lente, aproape inerte. Ne schimbăm treptat şi ţelurile şi anvergura aripilor şi destinul. Furăm din ce în ce mai puţine cunoştinţe, secăm din ce în ce mai multe virtuţi şi umplem din ce în ce mai multe pahare cu armade de vorbe. Nici noi nu mai avem cunoştinţă de existenţa vinurilor bune.

Alergătura asta nu dăunează. Este adesea utilă pentru a ne arăta cum NU.
Cum nu trebuie să facem, cum nu trebuie să alergăm, cum nu trebuie să ne schimbăm ţeluri, cum să nu umplem în final pahare cu vin prost, cum să nu bem vinul în cinstea trecerii noastre prin timp.

Ne ferim de transformări dar vrem să evoluăm şi observăm cum NU trebuie să ne ferim de transformări. Acceptăm transformările şi învăţăm cum NU trebuie să acceptăm evoluţia.

Ne revoltăm împotriva a orice, dar foarte rar împotriva interesului nostru faţă de prostia altora. Ne muţumim să observăm şi să analizăm, dar foarte rar observăm transformarea noastră.

Sfârşim inevitabil cu sticla plină de sfaturi pe care mai apoi, pe baza multor îmbunătăţiri ale substanţei date, o turnăm mai departe în paharul altora. Devenisem acum un fel de înţelepţi.

De ce nu începem prin a căuta substanţe noi, de ce nu ne transformăm noi în ceasuri şi să îi lăsăm pe alţii să asude la întreţinerea lui Cronos?! Să-şi crească Uranus şi Gaia singuri copilul, să vedem că timpul dispare, sau că timpul e veşnic şi noi trecem prin el; dar asta nu o voi fi spus chiar eu.

Eu stau mai bine retras, să vorbesc pe terasa unei cafenele cu Bacovia, să uit că există şi mers, să privesc cum toamna cântă la masă, să o plătesc pe ea să-mi descânte, să stau alături de Verlaine, să plătesc copacii să se dezbrace şi, mai apoi, să privesc indiferent la ceas, să iau aminte cum NU şi să mă bucur de spectacolul nostru, împreună cu Baudelaire...

În final, până şi limbile ceasurilor rămaseră împotmolite în noroiul grobian sau în lumea urbană... Îmi este totuna!

Scrisa în noaptea zilei de 07 octombrie 2009

19 ian. 2010

Etimos pentru "snobismologia" românească

Simplismul practic a fost mereu caracteristic românului. Tot ceea ce incearcă al nostru popor să desluşescă în hăţişul ideologic este spulberat în prima fracţiune de secunde de practică. Noi nu suntem şi nici nu vom fi vreodată "practicticieni".
Românul este un soi de maşinărie bizară, cu o multitudine de idei aparent proprii, cu o multitudine de convingeri aparent izvorâte din raţionalitate şi cu un excelent spirit teatral. Românul are simţirea şi credinţa întru artă pentru că arta se spune că ar fi cultă. Nu contează pentru el dacă persoana în sine a ajuns la o adulaţiune faţa de pictură prin descoperirea componentelor cromatice, a unor simboluri fascinante, prin analiza liniilor, perfect trasate de Da Vinci sau prin trăirea în muzica clasică! El a ajuns astfel prin simplul fapt că a privi o pictură, a asculta ce e la modă, a renunţa la subcultura manelistă... DĂ BINE.
A privi, a asculta sunt chiar şi acestea uşor forţate spre pozitiv, deoarece contemplarea întru artă nu poate fi facută doar pentru a ne creşte respectul de sine sau pentru a dobândi o aura culturală. Însemnătatea unei analize proprii cade deja în derizoriu. Mai simplu este să dai senzaţia că priveşti, să dai senzaţia că faci, să dai senzaţia că ştii, să dai senzaţia că nu eşti ignorant şi incult, iar în cazul în care eşti descoperit, nu poţi decât să revii la burlesc şi aştepţi să fii văzut ca fiind isteţ, perspicace sau măcar simpatic. Cam aşa văd eu românul clasic.
Persuasivitatea ingrat mascată de care dă dovadă acest popor, poate fi considerată o adaptare istorică la modernitate, adică la o stare la care el, prin evoluţia sa ca întreg unitar, nu va reuşi să ajungă niciodată. Exceptând oamenii de cultură ai acestei ţari şi pe cei ce au terminat de devorat câteva biblioteci, restul încearcă să se metamorfozeze în orice este nevoie pentru a da bine. Romănii nu au caracter, ei nu au o pesonalitate proprie care să le ghideze raţional gusturile, fie ele educate sau nu.
Singurul lucru pozitiv care îl pot spune cu certitudine despre acest popor este adaptabilitatea lui. Unii dintre noi sunt exaltaţi de această formă primară de inteligenţă şi nu realizează că supravieţuirea întregului regn animal se bazează pe adaptabilitate fără a se mândri cu asta. Faptul în sine, cum am şi menţionat, este unul pozitiv; însă omul modern are pretenţia de a se diferenţia. Aici ar fi momentul să realizeze că diferenţierea nu se face printr-un umor burlesc (la fel de caracteristic acestor meleaguri) şi nici prin copierea excesivă a evoluţiei altor popoare, ci prin educaţie şi raţiune, printr-o construcţie stabilă, lentă şi constant cumulativă.
În concluzie, românul de rând, pentru că despre el am vorbit acum (iar expresia de român de rând nu e făcută pe bază de funcţii sau pe bază financiară ci strict pe baza anvergurii culturale, aşa cum ar trebui să stea lucrurile în mod normal) nu vrea decât să fie văzut bine şi ajunge astfel să se definească în haina lui snoabă, mereu la modă, în mintea lui creaţă, mereu supraevaluată, în sinea lui, mereu visătoare şi dornică de a fi ceva, de a fi cineva, fără a face nimic din proprie raţiune. El se preferă sclavul unor corporaţii multinaţionale pentru a-şi asigura pâinea şi pentru a-şi întreţine imaginea de "om bine".
Repulsia sa faţă de cultură vine parca din rărunchii obosiţi ai unui animal preistoric! Neştiind cum se stabileşte valoarea culturală, văzând că aceasta necesită sudoare şi lectură temeinică, el elege a se măsura în valoare monetară.

Culmea românismului este că unora chiar le reuşeşte, deoarece ei între ei se văd bine si ei între ei se ridică pe piedestaluri şi ei între ei se văd ca reprezentând ceva sau măcar pe cineva.