Translate

4 dec. 2009

"Terorismul intelectual" (RECENZIE)



I
Chiar dacă nu voi face la modul propriu o recenzie a cărţii lui Jean Sevilla, am considerat că este bine să o aduc în discuţie. Fără doar şi poate, una din cele mai documentate cărţi citite de mine până la această vreme şi nu pot spune că am citit puţin. Spun totuşi că nu este la drept vorbind o recenzie deoarece voi lăsa adesea ca în comentariile mele să pătrundă citate şi observaţii ce nu am pretenţia de a fi cele mai obiective cu putinţă. Dacă tot am lămurit acest aspect, am să încep aşa cum îmi place mie, cu sfărşitul. Coperta a IV-a a cărţii lui Jean Sevilla, ne rezumă în cel mai succint mod cu putinţă, o parte din ceea ce trebuie să ne rămână în minte după lecturarea acestei cărţi.

"În 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrăngere socială. În 1975 salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părasit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în '90, afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul."

Nimic mai adevărat pot spune eu. Ceea ce impresionează la acest autor, nu este doar cantitatea argumentării şi numărul impresionant de date istorice pe care le utilizează ci forţa expresivităţii sale prin intermediul acestor argumente. Jean Sevilla este unul dintre puţinii oameni care au avut curajul să condamne fără ocolişuri şi nuanţe, regimul comunist. Un regim utopic şi criminal, un regim a cărui bestialitate o depăşeşte pe cea a nazismului atât ca număr de victime cât şi ca efecte. În cei 40 de ani în care această "fantomă", cum o numea Marx, a bântuit Europa, şi nu numai, oamenii au fost reduşi la stadiul de animale de povară. Singura libertate care li se oferea era aceea de a munci. Un sistem utopic, un vânzător ambulant de vise, cu mecanisme economice compromise încă de când Karl Marx le-a înşirat pe foaie.

Totuşi condamnarea orală a comunismului nu este suficientă. Personal, ca cetăţean al României, nu sunt nici înduioşat şi nici terifiat de faptul că nazismul a persecutat evrei. Sunt însă îngrozit de faptul că nazismul a persecutat oameni, indiferent de apartenenţa lor religioasa. În momentul acesta, luând lucrurile astfel, putem observa în contrapondere un bilanţ năucitor al victimelor comunismului. Voi face acest lucru, extrăgând un întreg paragraf din cartea prezentată.

"La 6 noiembrie 1997....un volum de opt sute de pagini îşi face apariţia în librării: "Cartea neagră a comunismului". Această lucrare colectivă conţine sinteza globală a crimelor comise de comunism în lume. Ţară cu Ţară, cartea recenzează faptele, locurile, datele, numele călăilor, numărul victimelor. Această halucinantă coborâre în infern, începe în Rusia încă din 1917. Îl vedem pe LENIN poreclind Comisariatul pentru Justiţie "Comisariatul pentru exterminare socială", vedem bolşevicii gazându-i pe ţăranii rebeli, înfometând regiunea Volgăi (5 milioane de morţi), apoi Ucraina (5 până la 6 milioane de victime). În timp ce poporul rus se scufundă în noaptea gulagului, comunisml se răspândeşte: Europa, Africa, Asia. Marele Salt înainte a lui Mao înseamnă "cea mai mare foamete din istorie". În Cambogia, Pol Pot duce barbaria spre culmi. Bilanţul general al comunismului: 20 de milioane de morţi în URSS, 65 de milioane în China, 6,5 milioane în restul Asiei, 1 milion în Europa de Est, 1,7 milioane în Africa, 150 000 în America Latină...Totalul se apropie de o sută de milioane de morţi."

Mai pot exista dubii după aceste cifre? Mai pot exista semne de întrebare asupra ideii de comunism? Se mai poate pune vreodată problema testării unor regimuri totalitare? Mai este nevoie să îi tolerăm pe cei ce au lăudat comunismul? Toţi aceia ce au scris măcar un sigur rănd de laudă la adresa unui dictator, din proprie credinţă, se fac la fel de vinovaţi de crime precum dictatorii şi călăii înşişi. Ei sunt autorii Terorismului intelectual şi ei sunt cei care au permis ca o astfel de boală să se împământenească atatât de adânc în ideologiile unor generaţii.

II
Nici astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, nu au dispărut în totalitate cei care au crezut în el. De ce? Să mergem în trecut şi putem observa că nici măcar în momentele în care Soljeniţân a dezvăluit ororile gulagului, intelectuali de talia lui Sartre nu au avut puterea să recunoască faptul că au greşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum este posibil să cerem oamenilor de rând, care consideră că în vremurile negre ale istoriei "s-au descurcat" şi spun asta cu nostalgie, să-şi renege propria raţiune sau propriile crezuri egoiste. Ineluctabilă această stare de spirit, atâta vreme cât omul simplu nu mai crede în forţa salvatoare a democraţiei, a capitalismului şi în forţa pieţelor libere de a aduce prosperitatea. Mai mult decât atât, prin libertatea democratică bătrânii noştri zăresc "libertinajul", o cu totul altă formă de democraţie, o formă de încălcare a regulilor de moralitate, conduită şi bun simţ. În pofida faptului că ucide şi distruge tot ce atinge, comunismul continuă încă să le ofere persoanelor cu "insuficienţă raţională" un vis prezentat sub diferite forme de social democraţie; un vis ambalat în diverse forme de asociere şi sub acoperirea opacă a organizaţiilor ce se autointitulează "de protecţie a...", a tot ceea ce nu poate fi sau nu trebuie protejat. Organizaţii ce au ca scop vise absurde, fără a avea rezultate demne de luat în seamă. Fără a avea strategii reale şi soluţii, aceste organizaţii ştiu doar să-şi scoată adepţii în stradă, să deranjeze prin obscenitate şi lipsă de bun simţ, să deranjeze prin însăşi lipsa lor de raţiune. Asemănările între aceste fundaţii, organizaţii şi doctrina lui Marx, sunt brutale prin elocvenţă. Ele promovează nu o democratizare ci o imbecilizare. Democraţie însemnă voinţa majorităţii şi nu a unui grup. Grupul are doar datoria democratică de a respecta regula majorităţii şi nu de a forţa prin represiuni, guvernele, să le ofere un drept refuzat de însăşi majoritatea oamenilor. În acel moment se cere nu un drept ci o excepţie de la democraţie. Statul, dominat de partide şi de nevoia de voturi, dă crez acestor adunături cu argumente infim verosimile şi ajung la aberaţia ca democraţia să fie creată pe baza unor legi majoritar coercitive. Acum, "elitele" au rolul lor de a fi tolerante ale prostiei şi de a elogia aceste "drumuri către normalitate", iar în cazul în care cineva sesizează inepţia, devine automat catalogat ca fiind antidemocratic, depăsit sau chiar comunist.
Trebuie să-şi aibă şi neomarxismul faţa lui umană, oricât de schingiuită ar fi.

În acest mod deloc subtil, ci chiar grosolan, într-o democraţie a majorităţii prostimea minoritară impune regulile. În acest mod, normalul se erijează spre intoleranţă şi este catalogat ca atare; intoleranţa devine o formă de manifestare condamnabilă; bunul simţ şi moralitatea se relativizează cu bună ştiinţă, ajungând să-şi opună însuşi înţelesul; toleranţa însoţeşte anormalitatea şi prostie devine "deschidere la minte"; iar în cele din urmă, democraţia devine treptat, greşit înţeleasă, simbol coercitiv impus majorităţii de către o minoritate "gălăgioasă", cu timp de proteste. Cu acest parcurs deloc lent, TERORISMUL INTELECTUAL acţionează, îşi face datoria, îi pune la zid pe nesupuşi, aducând elogii "minţilor deschise către viitor". Un viitot categoric incert, reprobabil şi susceptibil.

7 oct. 2009

"În afara destinului" (RECENZIE)


Recent am terminat de lecturat, în limba română, romanul de debut al lui Imre Kertész- "În afara destinului".
Autorul, scriitor de origine maghiară, de etnie evreiască, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2002, face în romanul său "În afara destinului", o impresionantă descriere a timpului petrecut în lagărele germane. Spun o descriere a timpului şi nu a vieţii deoarece dincolo de graniţele umanului, încetează să mai existe vreo urmă de viaţă. Timpul se opreşte, visele şi speranţele se sting treptat iar inumanul devine firesc.
Dacă citim această carte, putem spune că şi expresia de "timp petrecut", care o folosisem anterior, este exagerată şi ar putea fi mai degrabă înlocuită cu "timp oprit".
Autorul ne introduce într-o lume în care totul pare să fie normal, totul pare să se întâmple în firescul lucrurilor, conform unei fatalităţi ce nu suferă paradoxuri ci mai degrabă se împleteşte omogen cu banalitatea morţii, frigului, a lumii în care cadavrele sunt privite cu invidie, şi se descâlceşte pe alocuri atunci când vine vorba de nevoile fizice primare. Nici în acest mod, frumoasa ţesâtură nu pare a avea mari defecte. Totul este firesc pentru că "aşa este normal să se petreaca lucrurile într-un lagăr". Aşa este normal ca "omul superior" să trateze pe "omul inferior", pentru ca mai apoi totul să fie şters şi chiar iertat, fără prea multe scuze şi regrete.
Omul, scriitorul, deţinut al lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau în 1944, eveniment căruia a reuşit să îi supravieţuiască, ne introduce în sala de operaţie psihologică a deţinutului, pe uşa din spate, fără a deranja "bunul mers al lucrurilor" şi ne îndrumă treptat spre cele mai inimaginabile procese descriptive, astfel încât cititorul să înainteze sigur şi fără temeri, până în momentul în care se trezeşte ca fiind el însuşi nimic mai mult decât un număr, un observator vlăguit, fără puterea de a interveni, şocat de evenimente şi în acelaşi timp uluit de forţa şi rezistenţa omului "fără destin".

1 iun. 2009

PAUL CELAN

poezie scrisa de PAUL CELAN
(cel mai mare poet modern de origine evreiască. Este născut la Cernăuţi-1920 şi a decedat în 1970 la Paris. Pseudonimul său a fost Paul Antschel, )

CĂMAŞA MORŢILOR

Ce tu ţesut-ai din ceva uşor,
eu port în cinstea pietrei.
Când ţipetele-n beznă le
trezesc, ele adie.

Ades, cînd am a mă bâlbâi,
face uitate falduri,
şi cel ce sînt îi iartă
celui care-am fost.

Dar Domnul haldelor
îşi bate ne'nţeleasa tobă,
şi cum un fald cădea,
întunecatul fruntea o-ncreţeşte.




ANII DE LA TINE LA MINE

Anii de la tine la mine
Iarăşi îti unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.



PUTERNICA FORTĂREAŢĂ


Ştiu cea mai îserată casă:
un ochi mult mai adânc decât al tău priveşte-acolo.
Pe coamă marea flamură-a mîhnirii fîlfîie:
pînza ei vede- tu nu ştii că ai ţesut-o.
Şi zboară sus, de parcă n-ai ţesut-o tu.
Cuvântul, de la care bun rămas ţi-ai luat, îţi spune-n poartă bun venit,
şi tot ce te-a atins, şi fir de iarbă, inimă şi floare,
de mult e-acolo oaspete şi nu te mai atinge niciodată.
Dar tu păşeşti în casa aceea la oglindă
şi astfel cele trei, şi floarea, inimă şi fir de iarbă, te privesc.
Şi ochiu-acela mai adânc îţi soarbe-adîncul ochi.



de Rilke

(aceasta poezie este preluată din introducerea volumului LIRICE, a cărui autor este Boris Pasternak, introducere ce îi aparţine lui Marin Sorescu)


Ai să mă-ntrebi: Dar cine
Dă lunilor lungime?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast
Şi nu-şi părăsi postul
De la ecleziast?
...............................

Zici: cine porunceşte?
Doar Dumnezeu, ce blând e,
Puternic peste fleacuri,
Stăpân peste-amânunte.

Ghicită-i bezna morţii?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amânunţită
Ca liniştea de toamnă.

Poezii de EVGHENI EVTUSENKO



MONOLOGUL PUIULUI DE VULPE

Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator,
În cuşcă de metal ţinut -vai mie!-
Nu-s împăcat că trebuie să mor.

M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă,
Trimfă-n blana mea fără noroc.

Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.

Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu să-l pun.

Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă,
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau, m-am trezit afară
Şi-n hăul stelar de-odată m-am trezit.

Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher,
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre,
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă,
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă,
Atunci când în robie te-ai născut.

Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria - ţinutul meu ceresc!

Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de-o mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă
Electrică - ne vin urgent de hac.

Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!

Mă va lăsa de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.

C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"

Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.



MAMA

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.


TANCURI LA PRAGA

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie. *

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"


23 august 1968
* Au fost suprimate, din varianta românească, două strofe, destul de greu de înţeles la noi, deoarece trimiteau la personaje şi situaţii din Gogol şi Cehov, mai puţin frecventaţi de cititorii români de astăzi (din păcate) - [din specificaţiile traducătorului Ştefan Dimitriu ]-
Vreau să menţionez că toate aceste poezii ale lui Evgneni Evtuşenco, pe care le-am publicat pe blog, fac parte din volumul de poeme MIEREA TÂRZIE, în traducerea lui Stefan Dumitriu, apărută la Editura CD PRESS, Bucureşti 2006, după o traducere iniţială şi o postfaţă realizate de Nadia Brunstein