Translate

13 mai 2020

Despre opiniile sociologilor, atât de îndrăgite în presa românească

Pentru că în perioada asta vorbim des de comportamentele maselor, ale grupurilor, sociologii şi-au luat hainele de sărbătoare, şi-au pus pălăriile cele noi şi au găsit prin sertarul unui birou prăfuit, o pipă mucegăită în care au pus un tutun prost, expirat de pe vremea când opiniile interpretative şi critice nu erau sfărmate de pozitivismul metodologic.
Îmbrăcaţi aşa de sărbatoare, au adunat marea de intelectuali din jurnalismul românesc în jur şi au început să le povestească verzi şi uscate. Au început să le spună ce cred ei despre conspiraţii şi conspiraţionişti, uitând că ei înşişi extind ipoteze individuale peste eşantioane colective, fără vreo bază ştiinţifică, au argumentat pedant importanţa binelui social, făcând o distorsiune prin care să-l facă pe jurnalist să creadă că binele social este în cele din urmă un bine individual fără excepţie, uitând că toţi îl au pe Marx ca tată şi blestemând în gând metodolgia pozitivistă a lui Fay, mult prea raţională si abstractă pentru scrumul din pipele lor.
Aşa din una în alta şi-au spus povestea, şi-au expus gândurile si durerile, au dat poveţe, au explicat câte în lună şi stele, făcând punţi din vreascuri între Cataramă şi Vântu, care cumva erau asemănători la un nivel cu extrema dreaptă de prin Germania, care la rândul ei s-a raliat cu sora de stânga pentru a săpa la fundaţia luptei cu pandemia, fundaţie care constă strict în obedienţă oarbă şi plecăciuni în faţa proprietarului de jug, nu în ştiinţă şi educaţie, că de asta Marx le-a fost tată, iar apoi mai fac o piruetă de argumente străvezii pentru a mai lega trei nuiele si a mai face o punte între toate tipurile de conspiraţii şi conspiraţionişti, fără a da vreun semn precis despre ce concluzie vor să tragă.
Fără excepţie, jurnalistii încep să îi aplaude prin fumul dens de tutun prost emanat fie din creiere, fie din pipă, că din lipsa oxigenului nimeni nu mai ştie, iar apoi rotind asa cuvinte, făcând cerculeţe de fum şi idei, tot adaugă fiecărui individ un alt individ care îi seamănă şi acestora alţii care le seamănă, fie si pentru că au zece degete la mâini, iar lor le adaugă alţii şi alţii, tot aşa până când în pestriţa unitate de conspiraţionişti şi-au facut loc toţi criticii lumii, dar în special cei ai regimului de la Beijing, însă în treacăt, atât cât să nu lase spaţiu de raţiune între ideile dense, asociază şi conspiraţia cu Rusia şi Moscova cu Putin şi pe Putin cu KGB, de teamă să nu le scape vreun detaliu nepomenit.
Iar aşa, din vorba lor dulce, Cataramă devine una cu Putin, iar Putin una cu Vântu, iar ei toţi devin una cu extrema dreaptă şi extrema stângă, iar extremele devin una cu conspiraţiile, iar conspiraţiile cu conspiraţioniştii, iar criticii Chinei subtil devin un organ conspiraţionist, una şi ei cu toată melasa asta vândută ca delicatese intelectuală unor jurnalişti însetaţi de dulce şi de înţelepciune, care la rândul lor, negustori fiind, o vând pe post de trufe unui public educat, sau prost educat, sau doar prost, pentru a nu rămâne nici păgubiţi, nici abominabili.

24 apr. 2019

Progresiştii şi dihotomia- scurtă cugetare

Progresistul este acea specie de individ care în urma unor adunări de coloane în excel şi a unor profunde discuţii alături de colegii din birt, a ajuns să cuprindă întreaga cunoaştere a omenirii şi să o rezume prin fraza: "Dihotomia asta nu mai există, lumea s-a schimbat."
Pentru progresist totul este depăşit. Noul i se iveşte lui şi numai lui, de după cortina de fum a istoriei şi i se arată precum "Doamna din lumină" li s-a arătat celor trei copii de la Fatima. El vede progresul în firul de iarbă, el simte istoria în borşul de fasole şi vede viitorul în MAC-ul său care redă neobosit, doar uşor plictisit poate, un filmuleţ cu pisicile care se joacă, nu cu motocei, însă, ci cu o luminiţă laser.
Să nu amestecăm, cu voia dumneavoastră, desigur, progresistul cu progresul
Progresistul are a face cu progresul, cam câte are a face raţionalitatea cu raționalizarea, însă cea din urmă îi este mai apropiată progresistului, iar cea dintâi mai apropiată progresului.
În primul rând, progresistul îmbrăţişează relativismul general, însă nu cel din teoria fizică, ci cel din capul său. Din această cauză, el este duşmanul cel dintâi al dihotomiei. Pentru el nu există stânga şi dreapta, nici în politică şi nici în trafic. El se amesteca printre "centrişti" şi adesea se confundă cu ei, rămânând în sensul giratoriu până când un troll se gândeşte să îi arate iesirea, pentru ca mai apoi, din instinctul politic dobândit din naştere, să accelereze în direcţia opusă celei indicate. 
Mereu pregătit să se contrazică şi să-şi relativizeze propriile afirmaţii sub pretextul ca a fost greşit înţeles, el este dispus în orice moment să le dea dreptate lui Marx şi lui Hayek în aceeaşi frază, fără a vedea vreo contradicţie, că doar dihotomiile sunt depăşite. Ele aparţin lumii vechi, exploatatoare, pe când ei aparţin lumii noi, egalizatoare. Pentru ei adevărul este simţire, corectitudinea ţine loc de competenţă, iar competenţa într-un domeniu este pentru ei, cunoastere universală.
În haina lor neprihănită, progresiştii sunt vizionari şi văd limpede viitorul, trecutul fiindu-le duşman de moarte. Tot răul este în urmă, în lumea veche, în timp ce ei sunt profeţii care aduc lumina, adevărul şi speranţa. Se sperie de trecut pentru că le-ar putea arăta cât de palizi sunt, cât de vechi sunt, cât de lipsiţi de originalitate sunt, iar la ei, dincolo de relativismul general, pe al doilea loc stă originalitatea.
Să nu te miri când un progresit vine să-ţi spună ideile sale creţe, cum ar vedea el progresul omenirii daca am omorâ proştii, cât de roz ar fi lumea fără proprietate privată, cât de depăşite sunt conceptele politice de stânga şi dreapta, cât de complicat este spectrul politic şi cât de simplu ar putea el să fie, cât de bine ar putea el aplica "noul socialism", unul care nu a fost vreodată testat, la fel cum ar putea el aplica noul sistem de orânduire, unul nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaiauzit. Să nu-l deziluzionaţi spunându-i că Platon a reuşit să-i plagieze cu anticipaţie, că Marx le-a fost tată şi Hyman Minsky mumă, că Pâmântul a mai văzut şi transformat în nutrienţi de plante, milioane şi milioane de astfel de profeţi ai zilei de ieri. Să nu le spuneţi asta, deoarece tristeţea lor s-ar resimţi în scăderea avântului muncitoresc de mâine, iar asta ar face o lume mai tristă, mai monotonă şi mai lipsită de haz.
Progresistului să-i oferiţi doar un pahar de bere când vocea îi pare răgusită, să-l loviţi uşor pe spate în semn de prietenie şi să jucaţi rolul unui trol din când în când. Nu doar pentru propriul amuzament, ci şi pentru a-l ajuta să iasă din cercul ideilor adânci pe care le perpetuează şi etalează drept Magna Carta Libertatum în coperţi, dar în notele lui Marx.

12 apr. 2019

Tunelul; Despre eroi şi morminte; Abaddon exterminatorul

Am terminat de citit primele două romane din trilogia lui Ernesto Sabato, însă digestia mea intelectuală, lentă şi afurisită, mă forţează să o las să lucreze până la ultimul roman.
În acest răstimp mi-am făcut, forţat de un gând sau poate de un demon pe care nu îl înţeleg, curaj să vă provoc curiozitatea asupra acestor capodopere.

Nu am să vă obosesc cu multe detalii şi nici cu ample analize, cu detalii şi interpretări, cu analogii obositoare. Acestea i le las celui din urmă înger, îngerului exterminator, i le las lui Abaddon spre a le sfărâma cu aripile sau spre a le aşeza, spre a le sedimenta şi pentru a risipi ceaţa cu aripile sale filosofice sau poate doar pentru a arunca totul în mlaştina lipicioasă, mirositoare, întunecată şi plină de crabi care te pot trage în adâncuri spre a te devora înainte de a-ţi aduce liniştea.  

Când termini un roman de o asemenea complexitate şi nu ai experienţa unor astfel de lecturi, poţi să fii sigur că nu ai înţeles nimic. Dacă te-a dezgustat, eşti fragil. Dacă te-a făcut să crezi că este despre Alejandra sau Martin, esti adolescent. Dacă te-a făcut să te gândeşti la o istorie romanţată, esti naiv. Daca te-a făcut să te îndrăgosteşti de parcurile din Buenos Aires şi de ţinuturile Patagoniei, eşti romantic.

Ernesto Sabato

În schimb, dacă te-a întristat, te-a făcut să zâmbești, te-a obosit, te-a enervat, te-a făcut să renunţi şi să citeşti istoria Argentinei şi să încerci să înţelegi visul lui Bolivar, dacă ai trăit nedreptatea şi descurajarea împreună cu generalul Juan Lavalle, dacă te-a făcut să înţelegi că istoria este făcută din fiinţe, iar un singur om poate trăi în singurătatea sa o întreagă istorie, dacă ai înţeles că noţiunea de istorie dezumanizează exact aceste fiinţe, dacă te-a bulversat şi ai fost nevoit să reiei capitole întregi, cel mai probabil că ai citit trilogia lui Ernesto Sabato cu acelaşi pragmatism chinuitor precum autorul acestor rânduri.

Tunelul, primul roman al trilogiei, ţine locul unui preludiu. Este cea mai digerabilă lucrare a seriei şi nu-ţi dezvăluie aproape nimic din chinul ce urmează. Nimic mai mult decât tipologia lucrării, modelul de tunel, însă un tunel labirintic în care prezentul, istoria, personajele, realitatea şi filosofia personajelor, filosofia autorului şi angoasele sale constituie braţe ale unui labirint de tuneluri cu pereţi aparent duri, însă din care auzi si poate uneori chiar ai senzaţia că poţi să vezi frânturi din tunelurile conexe.

De la animal la om, de la natură statică la sentimente şi simţiri, de la nevoi atavice la visuri de grandoare spulberate în câteva clipe de o luciditate feroce, de la subiecte mărunte la probleme complexe şi nu în ultimul rând, de la viaţa omului până la istorie sunt trasee pe care Ernesto Sabato le explorează alternativ, precum un arhitect de idei, precum un căutător obsedat de aur din întinsurile Patagoniei, precum un geniu obsedat de un adevăr al unei probleme neprezentate, cunoscută de toţi, însă imposibil de definit în puţinătatea adunării de cuvinte, este modul cel mai simplu şi dezinteresat, singurul posibil pentru mine, pentru a descrie Despre eroi si morminte

Un roman pe care nu îl citeşti pentru a căuta răspunsuri, un roman al căror personaje provin dintr-o muncă fantastică, din truda unui intelectual fin, chinuit de incertitudini şi agitat de tumultul vremii în care a trăit. Despre eroi si morminte este un roman care te schimbă, care nu poate fi uitat, fie ca l-ai înţeles, fie că nu. Este acel gen de capodoperă care vrea să revină constant, când încerci să te eliberezi în singurătate, acel gen de gând care te cucereşte asemeni unui fior rece şi care vine cu intenţia de a-şi revendica locul în neuitare şi sfârşeşte prin a te copleşi, a te deturna şi prin a te abandona de fiecare dată diferit. Este un roman în umbra căruia devii asemeni unui fragment de plastilină în mâna unui copil neîndemânatic.

10 mar. 2019

Despre oameni, idei şi utopii


Doamnei Oana-Maria Bogdan, 

Ţinând cont că sunt un membru PLUS şi am observat că în aceste zile, după ce afirmaţiile dumneavoastră halucinante au ieşit de undeva din tenebroasele catacombe ale internetului, după ce în prealabil au evadat, cu sau fără voia raţiunii, din filozofia complexă a noului om politic, aşteptam, la fel ca mulţi alţii, cel puţin nişte scuze sincere şi un răspuns în care să nu vă ridiculizaţi nici publicul şi nici membrii de partid care se pot mişca mai bine decât dumneavoastră în spaţiul ideilor sociale şi politice.
Drept urmare, în nume personal, vă cer şi încă aştept, fie scuzele dumneavoastră, fie demisia din funcţiile de conducere ale partidului, fie ambele.
Menţionez din capul locului că nimeni (sănătos la cap) NU vă atacă ideile pe criterii de sex, religie sau etnie, aşa cum, în mod surprinzător, aveţi tendinţa să subliniaţi*.

Motivaţie:

Exprimând o astfel de idologie daţi dovadă de o crasă lipsă de logică şi cultură, iar asta aduce serioase deservicii nu doar partidului, ci unei întregi generaţii de tineri dispuşi să ajute la schimbarea în bine a României.
Pentru a vă fi clarificate o parte din aspectele care au dus la reacţia mea, vă răspund punctual la ceea ce dumneavoastră numiţi „clarificare”, adică vă răspund la interviul dumneavoastră din VICE şi la cel de pe pagina PLUS, răspunsuri în care vă încăpăţânaţi să "explicaţi inexplicabilul".
Încercarea dumneavoastră de argumentare nu lămureşte nimic, ci agravează supoziţia că nu stăpâniţi subiectul asupra căruia emiteţi opinii, din următoarele motive:

a) Îi acuzaţi pe cei care vă critică nefericitele postări ca făcând "bullying online" cu dumneavoastră, ceea ce este eminamente fals, deoarece, pe lângă noţiuni precum "proprietatea privată", dovediţi că nu ştiţi nici ce înseamnă bullying.
"Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă." Deci, după cum este subliniat, asta preupune că nu ar exista o problemă, însă declaraţiile dumneavoastră şi ideologia dumneavoastră sunt o FOARTE MARE PROBLEMĂ, una cât se poate de reală pentru toţi cei care sperau că noua clasă politică este mult mai bună decât cea veche.
Dumneavoastră trebuie să înţelegeţi că stângăciile acestea nu se răsfrâng doar asupra partidului PLUS, a membrilor PLUS şi a alianţei USR PLUS, ci şi asupra întregului val de oameni noi intraţi în politică, fapt pe care păreţi să-l ignoraţi complet, privind orice replică din perspectva sexului pe care îl aveţi. Vă recomand să lăsaţi deoparte frustrarea de gen, care nu-şi are locul în discuţiile politice şi cu atât mai puţin în cele ideologice şi să vă ocupaţi de problema generată, într-un mod corespunzător. Vă garantez că sunt oameni în această ţară care pot înţelege atât filosofia, de la Platon la Hegel, cât şi filosofia de la Hegel până la dumneavoastră. Trebuie doar să ne explicaţi raţiunea din spatele năucitoarelor dumneavoastră idei.

b) Analogia cu obsesia românilor pentru proprietate ne spune că insistaţi în aroganţă şi negare. Preferaţi să acuzaţi românii, adică electoratul şi chiar membrii de partid, de o sensibilitate (să nu spuneţi prostie) în timp ce afirmaţia dumneavoastră despre lipsa proprietăţii private ar trebui să rămână validă. Ca ideal spun, desigur, însă ar trebui ca acest idel să funcţioneze măcar la nivel de raţiune sau să fie construit pe un fundament, pe o bază, fie ea şi utopică. Sunteţi om politic, deci este normal să aşteptăm explicaţii.
După cum bine observaţi, eu nu vorbesc deloc despre deposedare brutală, ci de lipsa proprietăţii private ca ideal, aşa cum apare el în contextul în care dumneavoastră aţi făcut comentariul. Nu vă acuz nici măcar de marxism, aşa cum insistaţi să spuneţi, ci de o lipsă gravă de înţelegere a mecanismelor sociale şi de un idealism caracteristic mai degraba adolescenţilor decât oamenilor politici. Proprietatea privată este motorul evoluţiei, aşa cum oxigenul este sufletul arderii şi resursa de bază a vieţii. Da, problema dreptului de proprietate a născut probabil cea mai mare parte din conflictele lumii, la fel cum existenţa oxigenului poate fi responsabilă de toate incendiile şi morţile naturale, de îmbătrânire. Simplu spus: Să visezi la dispariția proprietății private, mânat de gândul că asta aduce pacea universală, este la fel de inept ca atunci când ți-ai dori dispariția oxigenului, cu gândul că asta ar aduce viața veșnică!

c) În filosofia politică, ceea ce dumneavoastră numiţi "patrimoniul material și imaterial al comunităților umane", se defineşte ca bunuri, resurse şi cunoaştere, iar cunoaşterea (patrimoniu imaterial) se împarte conform lui Michael Polanyi în "colective knoledge" (transmisibil prin intermediul informaţiei) şi "personal knowledge" (netransmisibil, eminamente personal, generator şi motor al particularităţii de cunoaştere). Nu poţi transmite, spre exemplu, faptul de a fi parizian. Atâta vreme cât avem personal knowledge şi este netransmisibil, proprietatea nu poate fi decât privată din raţiuni de individualitate, orice intervenţie asupra unui idel comun fiind imposibilă. Nu ne mână aceleaşi năzuinţe, nu avem aceleaşi scopuri şi nu ne bucură aceleaşi lucruri! Dacă ceva nu vă este clar, vă rog şi chiar vă recomand să citiţi Personal Knowledge a lui Michael Polanyi.

d) Spuneţi că sunteţi aptreprenor şi că nu puteţi fi comunistă sau marxistă. Ţin să vă aduc la cunoştinţă o serie de antreprenori, moşieri, oameni avuţi în general, reprezentanţi ai socialismului utopic, marxismului şi comunismului: Thomas More (pe la 1400-1500); Contele de Saint-Simon; Charles Fourier; Robert Owen; Karl Marx; Engels; Petru Groza; Gheorghe Maurer; Lucreţiu Pătrăşcanu (ultimii trei foarte bogaţi şi "întreprinzători") plus mulţi alţii. 
Deci, în loteria argumentelor haotice pe care o practicaţi, se pare că nici aceasta nu satisface criteriul rezonabil al irefutabilităţii.

e) Argumentul 5 la dumneavoastră* este o chestiune new-age, o inepţie datorată proastei înţelegeri a politicii economice. Urmează să va luaţi de braţ cu Alexandra Ocasio Cortez, însă nici măcar ea nu cred că visează la desfiinţarea proprietăţi private şi se prea poate să vă ocolească. Măcar pe ea nu o puteţi acuza de sexism. La AOC ar fi totuşi de remarcat că ştie ce este acela un argument şi când răspunde nu îi ia de proşti pe cititori/ascultători, ceea ce, cu regret observ, că încercaţi dumneavoastră în toate replicile.
Totuşi, pentru a nu fi acuzat de aceeaşi meteahnă, am să vă explic de ce nu este valid acest argument, ba chiar el susţine proprietatea.
Prezenţa resurselor limitate şi a nevoilor nelimitate (realitate la care apelaţi în acest argument pentru a da naştere unui silogism) necesită o distribuire a resurselor în baza unui criteriu care a evoluat de-a lungul timpului de la puterea brută (împărţirea resurselor şi a bunurilor prin conflict, violenţă) la negocieri şi la împărţirea pe criterii pecuniare şi de performanţă.
Ultimele două sunt cele care le avem şi astăzi, în timp ce prima stuaţie o regăsim pe ici, pe colo, unde interesele sunt foarte mari sau unde educaţia lipseşte. Totuşi, proprietatea privată a fost, este şi o să fie o "roată motrice" a societăţii (sperăm că una mai de soi, decât alte roţi motrice) prin dorinţa individului de a-şi materializa şi valorifica energia, forţa şi inteligenţa. Omul, cum vă spuneam mai sus, se individualizează prin acel personal knowledge, iar asta, indiferent de stadiul de înţelegere, va duce sub un mod sau altul la dorinţa de a deţine şi utiliza bunuri, resurse, informaţii. Fără o proprietate privată asupra bunurilor, resurselor şi informaţiilor, ele ar putea fi utilizate doar haotic, fiecare încercând prin orice mod să dispună de o cât mai largă satisfacere a nevoilor proprii.
O a doua situaţia posibilă ar fi ca proprietatea să se afle sub o entitate superioară individului, o entitate abstractă precum statul sau corporaţiile. În ambele situaţii, bunul necesită repartizare, adică o teorie eficientă a repartiţiei (abia aici puteţi găsi la Karl Marx ceva care se poate să vă placă). Pentru o teorie a repartiţiei trebuie utilizat un criteriu de distribuire. Capitalismul, deşi imprefect, a dezvoltat cel mai bun sistem din punctul meu de vedere, adică cel al randamentului, al meritului. Marxismul însă, a opus acestui sistem, unul bazat pe nevoi. Cum nu se putea raporta direct la piaţă pentru a stabili preţuri reale şi nu putea nici cuantifica nevoile, marxismul a dat naştere unor interpretări şi curente care pornesc de la cel leninist, troţkist până la utopiile legate de „a treia cale” şi la fanteziile hipiote şi new-age de astăzi. Astfel, cu cele mai bune intenţii (la fel ca dumneavoastră), marxismul a dat nastere tuturor ideologiilor care se agaţă de un alt mod de distribuţie decât cel al randamentului, al valorii adăugate, căutând hibe fireşti în repartiţia capitalistă (hibe legate de sex, statut, religie etc). Cam toate „ismele” îndrăgite de dumneavoastră, inclusiv feminismul, sunt curente neomarxiste (feminismul liberal de tip Sandberg pare să fi murit înainte să se nască, ceea ce era absolut firesc, din cauza incompatibilităţii sale cu lumea capitalistă), iar asta o puteţi aprofunda citind Leszec Kolakowsky, „Principalele curente ale marxismului” sau răsfoind articolele despre feminism din VICE, publicaţie care pare sa vă fie prietenă. 
Deci vă recomand să nu mai respingeţi cu atâta efervescenţă eticheta de neomarxistă de care nu o sa mai puteţi scăpa pentru mult timp de acum înainte. Ba chiar nu este atât de gravă pe cât pare, deoarece ecologismul şi dezvoltarea durabilă sunt feţe edulcolate şi pe alocuri bune ale neomarxismului.
Concluzionând aces punct, după cum observaţi, primul caz (lipsa totală a dreptului de proprietate) naşte violenţă, al doilea (proprietatea în mâna unei entităţi abstracte) naşte abuz, dictatură şi incompetenţă, în timp ce proprietatea, aşa cum este astăzi, oferă o distribuire relativ echitabilă, imperfectă, desigur, a resurselor.

f)  Exemplul utilizării Uber şi Airbnb nici nu are sens să-l mai dezbatem intens, deoarece el include o întreagă serie de proprietăţi private a căror uz este cedat temporar, printr-un intermediar, contra unei taxe, către o altă persoană. Deci indiferent cum tratăm această problemă, ea nu impune şi nici nu duce la o renunţare la proprietate. Dreptul de uzufruct este în sine o componentă a proprietăţii în accepţiune extinsă.
Dacă vă referiţi la faptul că UBER nu deţine nici maşini, nici hărţi, nici sistem de plată, deoarece toate aparţin altor corporaţii, exemplul intră sub incidenţa dreptului de uzufruct, drept care poate fi acordat liber sau cel mai des în baza unui contract.

g) Supoziţia dumneavoastră de la punctul 6 - “Ceea ce ne va duce înainte ca societate este încrederea în bunul public (material și imaterial) și nicidecum acumularea individuală de obiecte și pământuri” este o banală abordare de tip budist, prin care fericirea se obţine prin lipsa dorinţelor individuale, inclusiv lipsa dorinţei de a deţine bunuri materiale. Ţin să vă aduc totuşi în atenţie că lumea civilizată şi evoluţia vin din Europa, din lumea protestantă, mai precis, cum o explica şi Max Weber şi nu din meditaţii transcedentale sau din spiritualitate. Este mare lucru să înţelegem ce este bine pentru noi şi ce ar fi bine pentru omenire, mai ales când avem pretenţii de politician. 


NOTĂ:

*Textul a fost scris în urma reacţiilor de susţinere ale doamnei faţă de afirmaţiile iniţiale.
Afirmaţiile domnei au fost:
1. "Aș desființa agricultura și nu aș domestici animalele. Cred că am fi oameni mult mai buni dacă, în calitate de descendenți ai vânătorilor și culegătorilor, nu am avea proprietăți și am trăi în grupuri în loc de cupluri”
2. “Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunțării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparțină unui om, trib, neam sau corporație, vom reuși să conviețuim armonios pe planeta Pamânt. Eu am încredere că acest lucru se va întâmpla în timpul vieții mele.”
Reacţiile prin care doamna, în loc să-şi recunoască gafele, a ales să le susţină, sunt următoarele:
1. https://www.vice.com/ro/article/gyakp4/politiciana-din-partidul-lui-ciolos-care-vrea-o-lume-fara-proprietate-privata?fbclid=IwAR3yHuZZAxrjyGrH2QVL4dwTtM6Rc819J4cLO7MsN9AbgJWCLOBlbEhwusQ
2. https://stiri.plus/despre-comunistii-sexo-marxistii-si-leninistii-de-la-plus/?fbclid=IwAR02Qg9aK_Z1EKlCDjRD4kKhRP18kpzx_iL5KLtH4GFifQMPmW-jHDejNHg

** Resursele materiale ale țării și ale planetei, în general, sunt limitate. Dacă ne lansăm într-o competiție înverșunată pentru stăpânirea și exploatarea lor, vom avea de suferit toți și mai ales vor avea de suferit generațiile viitoare. De aceea, cred că e nevoie de multă creativitate politică pentru a imagina, alături de proprietatea exclusivă, forme de guvernanță colaborative, deschise, mai responsabile față de societate și față de planeta Pământ, pe care o „consumăm” cu bună știință.

15 dec. 2015

Scurt eseu despre toleranţă şi intoleranţă

Nu cu foarte mult timp în urmă, cineva care mi-a fost profesor, mi-a readus în minte un citat extrem de interesant din "Societatea deschisă şi duşmanii ei" a lui Karl Popper. Un citat nu doar interesant prin simpla lui formulare, ci şi extrem, extrem de actual.
"Toleranța nelimitată va conduce la dispariția toleranței. Dacă acordăm toleranță nelimitată chiar și celor care nu sunt toleranți, dacă nu suntem dispuși să apărăm o societate tolerantă de atacul intoleranților, atunci, desigur, că toleranții vor fi distruși, și toleranța odată cu ei.”
În astfel de vremuri, importante din punct de vedere istoric, aproape toate dezbaterile publice şi toate declaraţiile politice care se vor serioase apelează într-un fel sau altul la toleranţă.
Afirmaţia lui Karl Popper nu lămureşte tranşant lucrurile, ceea ce nici eu nu am pretenţa de a reuşi să o fac, însă ar trebui să constituie un serios argument în echilibrarea discursului public sau de ce nu, poate chiar o importantă parte a unei moderne Magna Charta Libertatum, atât de necesară politrucilor europeni, în special continentali, şi nu numai.

Pentru a putea înţelge contextul celor spuse de Popper este bine să ştim că lucrarea sa, Societatea deschisă şi duşmanii ei, a fost publicată pentru prima dată în 1945, adică exact în momentul în care intoleranţa reuşise să provoace o catastrofă de proporţii. La fel ca înaintea celui de-al doilea război mondial, radicalismele au devenit din ce în ce mai răspândite în Europa de astăzi, iar la fel ca atunci, gunoiul este ascuns sub preş în timp ce politicieni slabi şi dezorientaţi, alături de jurnaliştii făcuţi la normă, încearcă, spune ei, să educe populaţia. Nu spun ca nu ar fi necesar, însă când orbul conduce pe orb, nu iese un lucru bun. Mai precis, problema este că ei, "educatorii" autoproclamaţi, au înţeles cum stă treaba cu mecanismele istoriei, în timp ce noi, prostimea, nu prea. Noi suntem intoleranţi şi predispuşi radicalizării, însă ei, pedanţi de profesie şi mereu axaţi pe obiective, ne luminează zi de zi.

Ei bine, lucrurile nu sunt chiar aşa. Adică e adevărat că noi nu am înţeles încă mecanismele istoriei, însă nici ei nu au făcut asta, ci doar dau impresia că au înţeles. Noi avem totuşi avantajul că l-am ascultat şi citit pe Leszek Kołakowski şi Vaclav Havel care ne spuneau aproape cu aceeaşi gravitate dar sub forme diferite, că trebuie să ne ferim de toţi cei care au pretenţia că au înţeles aceste mecanisme. A pretinde acest luncru, nu este doar o simplă supraevaluare a capacităţii de înţelegere, ci constituie un model standard de comportament cu tendinţe dirijiste şi chiar dictatoriale. Cei care pretind înţelegerea mecanismelor istoriei, pretind că au şi soluţii unice pentru corectarea ei şi pentru atingerea paradisului. Ei sunt cei mai periculoşi oameni, deoarece vor încerca mereu să schimbe cursul firesc al istoriei, încercând să substituie cu o "raţiune pură" şi găunoasă, o evoluţie lentă şi normală, însă firească. Ce încearcă ei să facă este să înlocuiască o evoluţie bazată pe nevoia de dezvoltare, o evoluţie în bunul stil al democraţiei britanice, cu o evoluţie programată, planificată, raţionalistă şi mereu defazată, de sorginte francez. Prin tot ceea ce înseamnă corectitudinea politică (political correctness), multiculturalism, discriminare pozitivă, egalitarisme de toate felurile şi diverse scorneli asemănătoare, nu se crează în rândul omului obişnuit şi a tinerilor dezorientaţi decât frustrare, senzaţia de nedreptăţire, iar prin încercarea de a găsi vinovaţi se ajunge la radicalizare. După criza din "30 au fost găsiţi vinovaţi evreii şi au fost atacaţi în ţara care îi primise cel mai bine, adică Germania. Ţări mult mai antisemite, precum Franţa sau Anglia, vinovate moral de a fi promovat primele asociaţii de eugenie (detalii aici), au închis ochii. La fel ca acum, atunci important era ca vinovaţi să nu fie liderii politici. Pâna mai ieri, vinovaţi de serviciu au fost emigranţii, la început cei interni, în Anglia polonezii, în Franţa românii şi în special ţiganii, în Germania turcii iar lista poate continua. Pentru terorism, când gruparea Daesh o să fie inevitabil distrusă, or să fie vinovaţi emigranţii musulmani, neintegrabili ce e drept, însă clar nu terorişti de profesie. Important si aici o să fie ca vinovaţi să nu fie cei incopentenţi, adică cei direct răspunzători de verificarea şi selectarea emigranţilor.
 
La fel ca orice marxişti veritabili, adepţii conceptelor anterior menţionate promit că în momentul în care le v-om implementa, o să trăim raiul pe pământ. Sună frumos. Toată lumea se va înţelege cu toată lumea, discriminarea va dispărea de pe scenă şi însuşi termenul va ajunge un arhaism inutil, feminismul promite că femeile vor fi mai egale cu bărbaţii decât şi-au dorit vreodată, cărând şi saci de o suta de kilograme, trăgând şi cu arma în vrăbii, pentru că războaiele vor fi dispărut, ba chiar unele mai ambiţioase or să reuşească să se reproduca prin diviziune celulară. Popoarele se vor integra unele în altele prin multiculturalism, de parcă ar fi trăit de mii de ani împreună fără să se fi luptat vreodată, resursele or sa devină verzi, regenerabile şi nelimitate, iar discriminarea pozitivă nu va mai fi necesară când pe orice poziţie va fi lucrat un om de culoare, un alb, un asiatic, o femeie, un bărbat şi neapărat o persoană cu orientări sexuale diferite, un membru activ al mişcărilor LGBT.

Deşi luate independent, toate aceste concepte par a fi bune şi necesare, fiind dezvoltate cu scopul de a crea o lume mai tolerantă, impuse prin modificarea forţată a limbajului (corectitudinea politică) şi prin ceea ce Jean Sévillia numea terorism intelectual, adică prin încercarea de discreditare a criticilor, ele duc la intoleranţă. Ele sunt o simplă substituire a formulei anecdotice  de fericire din comunism, care a rezolvat problema fericirii umane decretând: "Bă boilor, fiţi fericiţi că dacă nu vă ia mama dracului!", cu formula "Bă boilor, să fiţi toleranţi că daca nu vă ia mama dracului!". După cum ştim, atât fericirea cât si toleranţa sunt concepte bune şi necesare, însă ne întrebăm dacă aceasta este calea de a le dobândi, iar pentru a găsi un răspuns, revenim la filosofia popperiană.
Afirmaţia lui Karl Popper poate aduce o contribuţie importantă în stabilirea raportului dintre toleranţă şi intoleranţă, în măsura în care noi reuşim să stabilim actorii, adică cine este tolerant şi cine este intolerant în toată această situaţie. Mai precis, conform citatului, cine este înderptăptăţit să nu tolereze intoleranţa?! Revenim la punctul nevralgic al discursului public dominant în politică şi media. Acolo unde actorii reuşesc să treaca de capcanele primei probleme, cea a impunerii unor concepte şi a supraestimării valorii propriului raţionament în detrimentul irefutabiltăţii testului istoric, ei alunecă în latura şubredă a egalitarismului şi a unui umanism prost înţeles sau mai bine spus de bravadă. Obişnuiţi să pozeze ba în feminişti, ba în apărători ai animalelor simpatice, ba în ecologişti, elitele moderne s-au învăţat cu fentatul. Ei nu mai au pretenţia de judecată limepede şi nu mai sunt apărători ai adevărului, ci promotori ai unor curente. Se observa limepe în marea majoritate a discursurilor politice şi a articolelor din presa serioasă, că scopul nu mai este de a obţine şi promova un adevăr sau de a dezvolta o concluzie pe baza unor fapte, ci de a susţine diverse cauze. The Guardian, spre exemplu, a ajuns să duhnească de atâta feminism şi ecologism. Ei aproape că nu mai au nimic de spus, nimic de aflat, ci au trecut în etapa de propovăduire a egalităţii cu un maxim de intoleranţă, fiind în posesia unui Sfânt Graal ascuns pe sub birourile redacţiei. Ori nu acesta este rolul jurnalistului şi nici al intelectualului. Pentru aceşti omuşori, plini de sine şi mereu pedanţi, toate conceptele au devenit un joc de glezne utilizat în eschiva realizată cu dibăcie în faţa realităţii. Puţini si prea rari sunt intelectualii precum Jean Sevilla, Pascal Bruckner sau Oliver Roy, capabili să contrabalanseze emoţia şi utopia. Puţini sunt cei care se mai arată dispuşi să judece la rece şi să se debaraseze pe cât posibil de ideologiile sterile ale neomarxismului, astfel încât să nu dea naştere ca ofensivă unor curente naţional socialiste precum cele din franţa. Puţini sunt cei care, prin raţiune şi prin promovarea libertăţii individuale ştiu să cultive toleranţa. Restul doar o proclamă, iar a proclama toleranţa este ca atunci când ai cere cu efervescenţă respectul. Toleranţa, la fel ca respectul, se dobândeşte, se obţine demonstrând că tu, cel care vrei să fii tolerat, eşti capabil sa fii cel puţin la fel de tolerant ca cel căruia îi ceri să te accepte.

Este, deci, de la sine înţeles că intoleranţa este internă. Intoleranţa reală, adică intoleranţa faţă de realitate se află la cei care propovăduiesc înverşunat toleranţa cu orice preţ, adică exact la cei care nu susţin raţiunea şi adevărul, devenind intoleranţi faţă de starea naturală a omului, intoleranţi faţă de libertatea de a alege, în detrimentul unor utopii doctrinare.